Sfîrșitul navetelor spațiale
Acum treizeci de ani, mai precis în seara zilei de 15 aprilie a anului 1981, Televiziunea Română prezenta, în pauza meciului de fotbal Danemarca - România, un scurt documentar despre primul zbor al navetei spaţiale Columbia. Erau ani ai Războiului Rece, ani ai cursei spre cucerirea spaţiului, dar şi ani în care întreaga omenire aştepta cu sufletul la gură să vadă ce misiune va mai urma. În mai puţin de un sfert de veac de la lansarea primului satelit pe orbită, programele spaţiale ale SUA şi URSS trimiseseră primii oameni pe orbită, apoi pe Lună, primele sonde automate spre planetele vecine şi chiar spre ţinte dincolo de limita sistemului nostru solar. Anul 1975 adusese şi prima colaborare în spaţiu prin misiunea comună Soyuz - Apollo. Apariţia la televizor a navetei spaţiale însemna însă altceva. Apariţia unui vehicul reutilizabil, care ateriza la fel ca un avion obişnuit, dădea tuturor speranţe că în curînd zborul în spaţiu se va democratiza. Că nu va mai ţine, adică, doar de o elită de state şi indivizi. Au trecut treizeci de ani. La final de program, haideţi să ne întrebăm. Cum a schimbat lumea naveta spaţială?
La exact 42 de ani şi o zi de cînd Armstrong şi Aldrin făceau primii paşi pe Lună, pe 21 iulie a acestui an naveta spaţială Atlantis ateriza pe pista de la Baza Spaţială Kennedy din Florida. O mare de oameni se adunase să vadă întoarcerea din ultima misiune a unei navete spaţiale. Era un final – dar şi un început de epocă.
De ce un final? Pentru că, în cele trei decenii şi 135 de misiuni, 133 încheiate cu succes şi două terminate tragic (Challenger în 1986 şi Columbia în 2002), navetele spaţiale au schimbat lumea. Ne-au adus mai aproape Universul, iar planeta noastră a devenit cu adevărat un sat global.
Să reamintim numai cîteva dintre aceste contribuţii.
În anul 1990, navetele spaţiale aduceau pe orbită Telescopul Hubble, primul dintre cele trei mari observatoare aduse în spaţiu de către NASA prin acest program. Hubble, ca şi celelalte observatoare, odată scăpate de sub tirania gravitaţiei şi filtrul atmosferei terestre, avea să ne aducă aproape imagini spectaculoase şi nebănuite din Univers, iar multe corpuri sau fenomene cosmice, pînă atunci doar deduse teoretic, aveau să fie identificate, fotografiate, aduse la cunoştinţa tuturor. În aprilie 1991, lui Hubble avea să îi urmeze pe orbită, adus de către ultima retrasă Atlantis, cel de-al doilea mare observator, GRO (Gamma Ray Observatory). Al treilea mare observator adus pe orbită în iulie 1999 de către navetele spaţiale, în misiunea cu numărul 93, a fost Chandra, care investiga spaţiul cu ajutorul Razelor X.
Numeroase au fost şi misiunile făcute de către navetele spaţiale pentru întreţinerea şi repararea acestor observatoare, a căror durată de viaţă s-a prelungit astfel cu mult peste cea planificată iniţial. Navetele au jucat şi un rol esenţial în creşterea colaborării internaţionale pe orbită. Între noiembrie 1983 şi anul 2000, 25 de misiuni ale navetelor au dus la transportul şi asamblarea modulelor care au compus Laboratorul Spaţial Spacelab. Predecesor al Staţiei Spaţiale Internaţionale, Spacelab era şi rodul primelor înţelegeri dintre NASA, Agenţia Spaţială Europeană şi omoloaga lor din Japonia, aşa cum fusese planificat încă din anii ’70, cînd şi navetele erau încă în stadiul de proiect.
Putem spune că naveta este cea care a sprijinit direct schimbarea relaţiilor dintre Statele Unite şi fosta URSS şi urmaşa sa Rusia. Navetele au făcut astfel un lung drum, de la confruntare la cooperare. Cîteva date au importanţă istorică. 1994 este şi anul în care primul cosmonaut rus pleacă în misiune la bordul navetei. Din 1995, perioadă dificilă pentru Rusia, naveta spaţială chiar a ajutat la schimbarea echipajelor de la bordul Staţiei Spaţiale ruseşti, Mir. 1996. Un an mai tîrziu, tot naveta duce şi primul astronaut american la bordul staţiei Mir. Pînă în anul 1998 au loc zece misiuni, în care navetele se cuplează în spaţiu cu Mir, care urma să îşi încheie rolul şi să revină pe Pămînt în primăvara lui 2001. Poate tot datorită bunei colaborări prin misiunile navetelor spaţiale, ruşii îşi deschid apoi bazele spaţiale celor din vest şi ajung pionieri ai turismului spaţial.
După Mir şi Spacelab, navetele au fost catîrii de povară pentru construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale, care iată că le va supravieţui.
Satul planetar
Scriam că naveta a transformat lumea într-un sat global. Majoritatea misiunilor făcute de către acestea au dus pe orbită sateliţi de toate tipurile. Să amintim întîi de cei militari – de unde şi rolul navetelor în programul american Războiul Stelelor al preşedintelui Reagan, care avea să grăbească sfîrşitul blocului comunist. Apoi cei ştiinţifici, de observare a suprafeţei Pămîntului, a mărilor şi oceanelor, a atmosferei, a cîmpurilor fizice terestre, de poziţionare (de unde şi apariţia şi explozia utilizării sistemelor GPS). Să nu uităm sateliţii de comunicaţii, care, alături de Internet, ne-au făcut să putem afla aproape instantaneu ce se întîmplă în orice parte al lumii (e drept, tot aceiaşi sateliţi de comunicaţii au dus şi la extinderea flecărelii la dimensiuni planetare, dar nici un plan nu e perfect). Şi multe alte premiere în cucerirea spaţiului.
Dar contribuţia navetei la progresul omenirii nu se opreşte aici. Este imposibil de evaluat rolul uriaş al navetelor ca sursă de inspiraţie pentru mai multe generaţii. Apărută într-o lume în care filmele din seria Războiul Stelelor erau poveştile de căpătîi ale copiilor de pe întreaga planetă, Columbia, asemănătoare unora dintre navele din filme, ne făcea să sperăm că poveştile spaţiale pot fi adevărate şi nu doar foarte departe în timp şi într-o altă galaxie. Şi pentru cei de vîrsta mea, cei născuţi spre finele anilor ’60, naveta este un semn că science fiction urma să devină din ce în ce mai mult science şi mai puţin fiction. Povestea misiunilor navetelor spaţiale reaminteşte şi aventura marilor descoperiri geografice, pentru că sacrificiile echipajelor lui Challenger şi Discovery nu sînt diferite de soarta multor veliere plecate să cunoască lumea şi niciodată întoarse. Iar numele astronauţilor dispăruţi atunci se alătură unei liste lungi, pe care regăsim şi nume precum Magellan sau Căpitanul Cook. Personal, şi cred că nu sînt singurul, iubesc naveta şi pentru că avem aceeaşi vîrstă. Chiar dacă primul zbor a fost în 1981, primul nucleu a fost numit să proiecteze un vehicul cosmic reutilizabil în anul 1968 şi consimţit de preşedintele de atunci Richard Nixon. Tot Nixon avea să anunţe oficial programul de construire a navetelor spaţiale, în anul 1972.
Turismul spaţial
Ce rămîne în urmă? Ultima aterizare a unei navete spaţiale din programul 1981-2011 înseamnă şi începutul unei noi ere. Poate că, faţă de acum trei decenii, bugetul NASA este considerabil redus. Dar viitorul nu este tocmai rău şi începe chiar de azi. De aproape un deceniu a apărut o nouă ocupaţie: turismul spaţial. Iar biletele pentru primele plimbări pe orbită cu viitoarele navete de turism, ca şi primele cazări în hotelurile spaţiale, deja s-au epuizat. Trimiterea în spaţiu a sateliţilor şi pe Lună a unor sonde nu mai sînt doar sarcini complexe şi arhisecrete ale celor două superputeri. Azi sînt concursuri la nivel global pe această temă între studenţi. Companii comerciale îşi fac socotelile pentru a planifica expediţii pe Lună. Iar NASA? Certată acum cîţiva ani de Aldrin, cel de-al doilea om pe Lună, pentru planurile prea modeste, îşi pregăteşte întoarcerea spre Lună, drumul spre Marte şi misiunile spre diferite alte corpuri ale sistemului nostru solar. Pe scurt, ultima aterizare a navetelor este un nou început.
Adrian Stănică este jurnalist de ştiinţă şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină – GeoEcoMar.
