Religia bio
Adepţii culturii bio
De unde vine cultura bio? Din dorinţa de a mînca mai sănătos, spunem şi noi în rînd cu susţinătorii şi practicanţii acesteia. Un „ceva“ greu de definit care a existat mereu, nu s-a inventat de curînd. Faptul că există o piaţă pentru aşa ceva este rezultatul presiunii consumatorilor asupra marilor lanţuri alimentare, care nu ar fi propus niciodată produse bio ca alternativă la hrana industrială. Este adevărat, scandaluri de genul „vacii nebune“, al puiului cu dioxină sau a laptelui chinezesc forjat cu melamină au avut un cuvînt greu de spus în preferinţele consumatorilor. Primele produse bio apărute pe piaţa franceză datează de acum 15-18 ani, dar marele boom s-a produs în urmă cu 4-5 ani. Progresia, în termeni de vînzare, a fost fulgurantă, nimeni nu se aştepta la aşa ceva.
Manger bio nu este o religie pentru noi, ci mai degrabă o stare de spirit, o atitudine pozitivă, de trezire în faţa pericolului alimentar în care ne găsim cu toţii. Trebuie să mai reţineţi faptul că adepţii bio nu trebuie confundaţi cu verzii ecologişti, dimensiunea politic militantă a acestora fiind mult mai pregnantă. Prea puţine persoane din Occident se hrănesc bio. Motivele: dificultatea de a-ţi schimba obiceiurile alimentare, preţul mai ridicat al acestor produse (cu 10-15%), imaginea „bobo“ a acestor produse, apanajul noilor burghezi urbani.
Viitorul culturii bio? Sîntem mai degrabă reticenţi, din mai multe motive. Canada, de exemplu, nu mai poate produce bio sută la sută pentru anumite produse, cum ar fi de pildă soia, colza şi porumbul, deoarece cîmpurile sînt deja contaminate temeinic cu „gene călătoare“, parazite. Situaţia se complică prin utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra OMG-urilor, de către marile multinaţionale ale hranei. A se vedea celebrul de acum caz al unui cultivator independent de cereale din Canada vs Monsanto, multinaţionala de seminţe agricole şi inginerie genetică – afacerea se găseşte acum pe rol la Curtea Supremă din Canada. Ne este teamă că bio-cultura a ajuns acum o victimă a propriului succes, dînd naştere chiar la excese bio, hilare, cum ar fi, de pildă, ţigările americane „garantate fără aditivi“. Ele ucid tot la fel de mult ca şi celelalte, dar arată capcana pe care marketingul a întins-o culturii bio. Au apărut şi produse piratate bio, imitatori care în mod intenţionat utilizează confuzia termenilor: „organic“, „fără aditivi“, „agricultură biologică“, „produs respectuos faţă de mediu“ etc., care nu fac altceva decît să sporească starea de confuzie, derutînd clienţii.
Observaţie directă, vara 2009, Elveţia
Prezenţa aproape enervantă a etichetelor marcate „bio“ în magazinele alimentare şi nu numai. Un banal tricou de bumbac sau un covor împletit din iută a devenit şi el „bio“. Cu toată eticheta, fructele şi legumele marcate „bio“ sînt la fel de mari, perfecte în repetabilitatea lor uimitoare şi standardizate ca dimensiuni ca şi cele non-bio. Nici o pată, ciupitură, urmă de putrezire prematură, nimic. Bio se mai traduce şi prin încercarea de redescoperire a legumelor vechi, uitate sau mai puţin cultivate, cum ar fi, de pildă, rădăcina de pătrunjel, cea care aproape dispăruse din consumul curent occidental. Eu ca român înţeleg cu greu extazul profesat în faţa banalei rădăcini, oricît de nobilă ar fi intenţia „recuperatorilor“ de tradiţii. Această febră bio, greu de descris în cuvinte, miroase totuşi de departe a marketing. Poate fi vorba şi de un marketing al fricii, bazat pe toxicitatea deja dovedită a anumitor alimente produse de agricultura modernă, amplificat de enorma maşină de propagandă numită Internet. Într-un mare supermarket occidental, mintea, ochiul şi mîna, care duc produsul spre coş, se blochează în faţa atîtor etichete „bio“. Panica, se instalează, nu mai ştii ce să alegi. Panica, şi un sentiment bizar de culpabilitate. A prefera bio înseamnă că iubeşti natura, fiinţele mici şi indienii exploataţi de marile multinaţionale din America de Sud. Evident că în toate aceste lucruri este vorba de o imensă ipocrizie. Dacă pietrele ar striga...
Bio, o nouă religie?
Este moda bio pe cale să devină o nouă religie a Occidentului? Bio este o formă de compensaţie, de dragoste faţă de semeni şi de natură. Te simţi mai bun făcînd bine, investind în tot ceea ce te înconjoară. E la fel ca şi practicarea unei religii tradiţionale. Este bio un fel de răspuns la frica existenţială pe care o resimţim zilnic, un răspuns la nesiguranţa, nu doar alimentară, a lumii moderne? Favorizînd un mod de consum bio-eco, oamenii au impresia că le este mai puţin frică de incertitudinea zilei de mîine, se deculpabilizează şi se simt „actori“ direct implicaţi într-un joc cu o miză uriaşă şi imposibil de verificat: salvarea planetei.
Principiul în sine nu suferă deci de contradicţii evidente, dar punerea sa în practică lasă adesea impresia că atît activiştii bio cît şi cei care cîştigă bani frumoşi din această activitate îi privesc pe cei din jur ca pe nişte ignoranţi sau, mai rău, ca pe nişte inocenţi care trebuie „convertiţi“ cu orice preţ la noua credinţă. La fel ca în cazul unei religii, există acum în Occident un look bio, un limbaj bio, un comportament bio. Adepţii bio au tendinţa de a se comporta ca o sectă, în sensul clasic pe care Max Weber l-a dat acestui „ideal-tip“ în sociologia religiilor. Chiar dacă ei, adepţii bio, neagă cu vehemenţă această abordare. Există veritabile bătălii între adepţii bio şi anti-bio, ce se poartă deocamdată pe tărîmul eficacităţii alimentelor. Plouă cu comunicate din partea diverselor asociaţii de supraveghere a alimentelor, a oficiilor de sănătate publică, comunicate care pun în balanţă produsele bio cu cele din producţia convenţională. Deocamdată, nimic nu este dovedit, dar bătălia continuă, incredulitatea creşte. Moda bio ridică noi probleme şi în ceea ce priveşte memoria agricolă a unei naţiuni. La fel cum o biserică cultivă cu atenţie memoria înaintaşilor, bio dezgroapă soiuri, varietăţi şi moduri de cultură pe care le credeam uitate – simt nevoia de a repeta – legitimîndu-se cu ele în faţa unui public consumator care a pierdut de multă vreme orice contact cu natura. Scriam cu ceva vreme în urmă în revista Dilema veche despre faptul că am fost şocat să văd cîte librării specializate în grădinărit se găsesc la Paris, substitut livresc la singurătatea şi spleen-ul marelui oraş. Ele sînt şi noile biserici ale adepţilor bio, care uită însă că a consuma în toiul iernii alte fructe produse în America de Sud poluează de fapt mult mai mult planeta decît fructele „convenţionale“ produse în timpul verii pe continentul european...
Bio-România
Noi am fost bio fără să o ştim, înainte de moda cuceritoare din acest moment. Bucata de carne sau de salam împachetată în hîrtie cenuşie, fără nimic altceva ca ambalaj. Atunci, pe vremea aceea, oamenii cumpărau proteina, şi nu ambalajul. Satele nu erau încă depopulate şi îmbătrînite, urme ale tradiţiei încă mai lucrau, inclusiv în domeniul alimentar şi al prezervării memoriei acesteia. Faimosul „pui de la ţară“, ouă şi brînză „de la mama“ sînt din ce în ce mai greu de găsit. Distrugerea pieţelor bazate pe un sistem tradiţional de desfacere (cum s-a întîmplat de pildă cu Piaţa Obor din Bucureşti) a dat o lovitură grea curentului bio, chiar dacă mulţi oameni nu conştientizează acest fapt. Manger bio este apanajul culturilor tradiţionale.
Acum, tradiţia este înlocuită de surogate. Magazinele care vînd polen, miere de albine, dar şi unguente bazate pe „reţete dacice“, după cum stă scris pe ambalaj, nu sînt altceva decît martori ai dispariţiei acestora. Nu sîntem nici suficient de bogaţi pentru a ne permite moda bio din Occident, bazată pe culpabilitate, dorinţă de schimbare şi marketing. Supermarketurile din ţară, aceste uzine de distribuţie a mîncării, responsabile în mare parte de schimbarea obiceiurilor alimentare contemporane, investesc timid sau deloc în produse naturale. Nu-i obligă nimeni să o facă, ce-i drept. Conceptul de Corporate Social Responsability, atît de la modă în acest moment în lumea gulerelor albe spălate de aerul condiţionat al sălilor de conferinţe, nu pare să fi ajuns şi în vocabularul proprietarilor de supermarket din Bucureşti sau din ţară. Made în Romania nu este mereu echivalent cu sănătos şi natural, chiar dacă am avea încă resursele naturale pentru a face acest lucru posibil. În fine, Ortodoxia noastră tradiţională este prin însăşi natura ei ecologică şi bio. Dar atîta timp cît preoţii ei schimbă frenetic fereastra de lemn pe termopanul ieftin, nemaivorbind de ignorarea conştiinţei îndumnezeirii naturii şi a vieţii, nici de aici nu prea sînt speranţe. Lista este lungă. România bio moare, dar încă nu s-a predat.
