Regulile şi respectarea lor
M-am aflat, pentru cîteva zile, în Germania, într-un oraş în care posesorii de biciclete – o mulţime, de altfel – sînt obligaţi să facă dovada efectuării verificării tehnice anuale, pentru a avea dreptul să le folosească. Pînă aici, reflexele de trăitor în spaţiul românesc pot să producă doar ridicarea sprîncenelor şi, desigur, un zîmbet neîncrezător. Dar am asistat la o acţiune stradală, care părea a fi o scenetă cu actori, atît de bizară părea, în desfăşurarea de forţe, disproporţionată faţă de scop. O maşină specială pentru ridicat vehicule, prima de acest fel pe care o vedeam la lucru, ridica un scaun pentru persoane cu dizabilităţi locomotorii! Am toată compasiunea pentru cei aflaţi într-o asemenea condiţie nedreaptă şi precizez că ideile notate în continuare nu vor să fie altceva decît consideraţii despre respectarea regulilor şi efectele benefice ale acestei atitudini.
La prima vedere, gestul pare unul lipsit de sensibilitate, dat fiind că suprimă posibilitatea de deplasare a unei persoane care are strictă nevoie de ajutor. Însă, la o analiză mai atentă, spaţiul respectiv este unul în care grija faţă de acest subiect se manifestă foarte vizibil, prin amenajări speciale, borduri teşite la trotuare şi instalaţii potrivite în parcări ori la intrarea în magazine şi instituţii. Peste tot în locurile publice există semnalări pentru rezervarea locurilor speciale, iar destinaţiile lor nu sînt privilegii, ci înlesniri pentru încadrarea cît mai naturală în viaţa comunitară. Astfel încît, privită din acest unghi, ridicarea din stradă a scaunului, considerat mijloc de deplasare, devenea simplul efect al nerespectării unei reguli, al unei neglijenţe, poate. Cineva greşise, iar lucrurile trebuiau îndreptate. Pentru că, în orice spaţiu civic, norma generală ar trebui să fie respectarea unui set de reguli, cărora eventuale excepţii nu le pot conferi fermitate. Desigur că o regulă poate să nu fie pe placul tuturor, dar condiţia ei este formulată de reprezentativitatea principiului. Dacă acceptăm un cadru al normalităţii, atunci o regulă poate fi seacă, dar nu nedreaptă; poate fi limitativă, dar face apel la raţionalitate. O regulă bună nu este discriminatorie şi nu creează avantaje. Pînă la urmă, o regulă ar trebui să fie uşor de respectat, pentru că ignorarea ei seamănă cu minciuna, care, odată formulată, duce către justificări şi argumente false.
Pentru orice judecată comparativă, aş spune că aspectul acesta, care pare a fi o exagerare, vorbeşte despre chipul diferenţei, nu doar de spaţiu geografic, ci de conţinut mental, nivel educaţional şi respect civic, între două lumi. Şi arată diferenţa între două mentalităţi, una în care se compune structural respectul regulilor, cu funcţia lor ordonatoare şi mentalitatea de la capătul opus, suficient de relaxată ca să formuleze ideea că regula ar putea fi: nici o regulă, prea regulă. Apoi, mai arată, cred, importanţa acordată gesturilor transmise prin educaţie, în orice domeniu şi pe orice palier, adică validarea efortului de a învăţa ceva, orice, şi de a accepta că drumul drept este desenat exact pe baza acestora, fără derogări, excepţii sau definiţii parţiale. Nu în ultimul rînd, cred că probează respectul egal acordat propriei existenţe, cît şi existenţei semenilor, prin transformarea principiului în criteriu pentru comunitate. Un ideal deloc de neglijat, în postmodernitatea heteroclită pe care o trăim fără să înţelegem încotro tinde să ne ducă şi, cu atît mai puţin, ce nume îi vom pune.
Dacă tot ceea ce ştim şi facem am aflat prin învăţare, atunci e de neînţeles că uităm beneficiul produs de respectarea regulilor. Nu este de acceptat, nici măcar pentru argumente de alcătuire aşa-zis naţională, ca păzitori ai porţilor Orientului, că nu dorim ordonarea produsă de reguli. Iar pentru că destinul lumii este să evolueze, datorită naturii ei de cercetătoare neliniştită, poate că putem începe să învăţăm că este preferabil să respectăm ce am învăţat. Ne-ar fi mai simplu şi mai uşor, pentru că tot ce ni s-a transmis prin educaţie sînt cunoştinţe despre cei ca noi şi vieţi ca ale noastre, despre reuşite umane şi greşeli omeneşti. S-au inventat semafoarele pentru circulaţia urbană şi nu cred că ne mai putem lipsi de ele, fără mari dificultăţi de ordonare. Ce-ar fi să le extindem la drumurile noastre prin lume? Avem de ales între o normalitate garantată de reguli şi anormalitatea datorată refuzului funcţiei lor de statornicire, între ordinea asigurată prin acceptarea normelor şi dezordinea lăsată liberă de un răsfăţ al arbitrarului. Putem întoarce lumea. Pe faţă, nu pe dos.
Acolo unde s-au petrecut lucrurile despre care am scris, defectele omeneşti sînt amendate valabil şi autoironic, astfel:
„Fiecare se gîndeşte doar la sine. Numai eu mă gîndesc la mine.“ Nu avem naivitatea de a crede că, în spaţiul respectiv, generozitatea este prima regulă a societăţii, dar se pare că regula respectului regulilor a condus spre un bine social, de luat drept model.
Mihai IDU
Foto: wikimedia commons
