Puterea onestității emoționale
Există o durere difuză, care se transformă rapid în furie și resentiment. Ne copleșește atunci cînd n-am primit declarația de dragoste după care tînjeam de multă vreme și pentru care am orchestrat o scenă ca-n filme. Ne izbește ca un tren atunci cînd ne-am plîns ca să primim consolare și am fost tratați în schimb cu reproș sau indiferență ostentativă. Ni se prelinge prin piele, pînă la os, atunci cînd, ascunși într-un colț, dăm drumul lacrimilor pe care le-am tras înapoi cît timp ne-am jurat că felul în care ne-au tratat ceilalți nu ne afectează. În toate aceste situații și în atîtea altele asemănătoare, ceea ce ne-a lipsit n-au fost înțelegerea și empatia celorlalți, așa cum am declarat adesea cu amărăciune. Ingredientul lipsă, pe care ne e greu să-l numim și să-l recunoaștem, este onestitatea emoțională.
E vorba despre o modalitate conștientă și asumată de a vorbi nu despre ceea ce s a întîmplat, ci despre ceea ce am simțit cu privire la ceea ce s-a întîmplat, despre resorturile afective care ne-au împins spre o reacție sau alta. Onestitatea emoțională aruncă lumină asupra a ceea ce ne-am dorit, ce am avut nevoie și ne-a fost greu să recunoaștem, chiar și față de noi înșine.
Lipsa de onestitate emoțională ne costă mai mult decît conștientizăm sau sîntem dispuși să recunoaștem. Alienarea de cei dragi, epuizarea de a menține aparența de nepăsare stoică, eforturile disperate de a remedia efectele unor jocuri sociale în care nu există cîștigători sînt doar cîteva dintre costurile care ne urmăresc și ne obligă să devenim rău-platnici relaționali. Alte costuri ale lipsei de onestitate emoțională sînt ca dobînzile ascunse ale unor credite bancare inteligente. Nici nu le conștientizăm cînd ne golesc portofelele sufletești. De pildă, ne sabotăm pe noi înșine de la a obține exact ceea ce ne dorim în relațiile de cuplu. Tînjesc din toată ființa ca celălalt să fie deschis și afectuos, să mă mîngîie și să mă asigure că sînt valoros în ochii săi, dar îmi e atît de frică să spun ce simt, ca nu cumva să fiu considerat slab, vulnerabil, încît calea mai sigură mi se pare aceea de a încerca să îl determin să-mi ofere ceea ce vreau fără să cer în mod direct. Mă retrag îmbufnat și aștept ca celălalt să vină să întrebe de ce sînt supărat. Dacă partenerul nu înțelege ce se întîmplă sau refuză să intre în joc, sînt rănit de două ori: prima dată pentru că n-am obținut ceea ce aveam nevoie și a doua oară pentru că ajung să îmi întăresc convingerile disfuncționale cu privire la cît de nesimțitor și indiferent e celălalt. Din cauza acestor convingeri, voi porni cu un handicap în următoarea interacțiune și voi ajunge prizonier al unor predicții care se autoîmplinesc. Voi fi absolut convins că totul se întîmplă pentru că celălalt vede ce mi se întîmplă, dar refuză să răspundă, și nu pentru că nu am avut curajul să-i spun onest de ce am nevoie. Pe de altă parte, dacă partenerul vine spre mine, mă întreabă ce mi s-a întîmplat și face un efort, apare ca un șarpe edenic al doilea gînd insidios: dacă nu mă arătam supărat, mai venea el spre mine? Astfel plătesc prețul cu dobîndă al unei nedumeriri fundamentale de atașament pentru că nu voi ști niciodată dacă sînt iubit pentru ceea ce sînt sau pentru plasa pe care am întins-o cu atîta efort pentru a pescui nițică afecțiune.
De ce e așa de greu să fim onești cu emoțiile noastre? Dincolo de lipsa exercițiului și a conștientizării, una dintre principalele bariere este o teamă profundă, care ne lasă dureros de vulnerabili: „Dacă celălalt m-ar vedea așa cum sînt, m-ar respinge. Dacă ar ști ce simt, m-ar disprețui“, În plus, teama aceasta are și o haină de atribuțiuni ostile: „Dacă voi arăta ce simt cu adevărat, ceilalți se vor folosi de onestitatea mea pentru a mă răni și a profita de mine“. Aceste „adevăruri înțelepte“ nu pot fi demontate pînă la capăt, ceea ce le face să pară și mai amenințătoare pentru onestitate. Totuși, dacă e adevărat că oamenii vor folosi uneori dezvăluirile noastre pentru a-și urmări scopurile, e la fel de adevărat că prețul pe care îl plătim atunci cînd ne refuzăm această atitudine de deschidere sufletească este mult mai mare decît suferința provocată de oportuniștii emoționali.
Pe lîngă teama de respingere, îngrijorarea cu privire la onestitatea emoțională vine și din confuzia cu privire la ceea ce înseamnă a fi cinstit cu propriile emoții. Cea mai frecventă confuzie este aceea dintre emoțiile noastre conștientizate și proiecțiile celor neconștientizate asupra celorlalți. Dacă spun „Tu m-ai făcut să mă simt mereu neimportant(ă) în acest cuplu și nu ți-a păsat de mine“, nu vorbim despre onestitate emoțională, ci despre proiecție. Îl acuz pe celălalt de ceea ce îmi e teamă că ar putea să simtă, în loc să-mi recunosc îngrijorarea de a fi lipsit de valoare. Practica onestității emoționale presupune recunoașterea și asumarea propriilor trăiri și sentimente. Cînd sînt cinstit cu mine din punct de vedere emoțional, voi putea spune: „Mi-e teamă că mă vei părăsi. Mă simt lipsit de putere în relația noastră și asta mă face furios“.
A fi onest emoțional este un exercițiu de echilibru între două extreme: manipulările și proiecțiile noastre de toate zilele. Pe de o parte, sugerăm, insinuăm, creăm contexte ca să obținem un răspuns, fără a fi obligați să plătim prețul emoțional. De exemplu, ne retragem emoțional pentru ca celălalt să se apropie, să manifeste preocupare și interes fără a fi obligați să facem primul pas și să recunoaștem cîtă nevoie am avea de puțină mîngîiere. Pe de cealaltă parte, proiecțiile noastre ne permit să reproșăm și să criticăm fiind perfect convinși că știm ce gîndește celălalt, dar sperînd pe ascuns că răspunsul ne va demonta această convingere. Îți reproșez cu furie că nu-ți pasă de suferința mea, că ești nesimțitor și crud, fără să îmi permit să recunosc ce mult mi-aș dori să mi demonstrezi că nu e adevărat. Între cele două, pe linia subțire a echilibrului se balansează adevărata onestitate emoțională.
Într-o lume care se laudă cu cele mai contorsionate raționamente și rațio-nalizări, onestitatea emoțională poate avea aparențe de naivitate. Cînd discuțiile despre fapte și evenimente stau sub marca post-adevărului, ce șanse mai avem să fim deschiși, conștient vulnerabili și cinstiți cu privire la mecanismele emoționale care ne animă și ne colorează ochelarii prin care vedem realitatea? Și dacă în cele din urmă ne luăm în dinți inima făcută flenduri de atîtea tentative de conectare eșuate și vrem să încercăm calea adevărului emoțional, ce e de făcut?
Onestitatea e o atitudine de deschidere în care ne situăm pe poziția de a spune lucruri așa cum le înțelegem și le simțim în momentul prezent, conștienți fiind că ele rezonează și cu trecutul nostru. Onestitatea înseamnă să lași liber traseul dintre gîndurile tale, convingerile și amintirile care se activează și partenerul de conversație, fără să încerci să prelucrezi mesajul ca să te justifici, să te dezvinovățești sau să primești un răspuns anume. Acest exercițiu emoțional și relațional stîrnește cele mai intime temeri ale noastre. Teama de respingere, de judecată morală și de blam, teama de vulnerabilitate și de ridicol sînt adesea ziduri insurmontabile în fața eforturilor firave de deschidere emoțională. Dacă privim cu atenție contextele în care am învățat să ne ascundem și reprimăm emoțiile, putem înțelege de ce am ajuns aici. Povestea lipsei de onestitate emoțională are capitole vechi de confruntare cu rușinea, vinovăția, critica și acuzele pe care adulții le-au ambalat moralizator cu eticheta „educație“, ofensele și ironiile pe care prietenii le-au numit „glume reușite“. Mesajele invalidante pentru exprimarea emoțiilor au fost atît de frecvente în copilărie încît ne este greu să le recunoaștem ca sursă a rănilor pe care le-am primit și a convingerilor disfuncționale pe care le-am interiorizat de-a lungul timpului. Ca părinți, adoptăm aceleași tactici, transmise intergenerațional, fără să conștientizăm rolul pe care îl joacă în formarea sau evitarea onestității emoționale. Cînd un copil vine și ne spune că își urăște fratele, îl blamăm aproape reflex: „Cum să spui așa ceva? Nu e frumos! Ce fel de copil ești tu? Eu nu te-am crescut așa“. Astfel, copiii învață rapid și eficient, așa cum am făcut-o și noi acum cîteva decenii, că există emoții de neacceptat în societate. Sau, cel puțin, că aceste emoții nu pot fi exprimate. În consecință, învață să reprime furia, frica, gelozia sau invidia și să ofere, în schimb, răspunsuri comportamentale acceptabile, care mimează răbdarea, toleranța, acceptarea sau înțelegerea. Dar, precum deșeurile îngropate care otrăvesc pînza freatică, trăirile reprimate reușesc să iasă la suprafață în cele mai puțin dezirabile moduri și ne forțează fie să le recunoaștem, fie să construim serii lungi de justificări și raționalizări pentru a-i convinge pe ceilalți și a ne convinge pe noi înșine că ceea ce am simțit a fost cușer.
Înseamnă asta că ar trebui să le permitem copiilor și să ne dăm voie și nouă înșine să exprimăm orice în stare brută? Desigur că nu. Dar între urletele unei furii turbate și lacrimile înghițite în genunchi, la colț, trebuie să existe un teren vast și stabil al echilibrului emoțional, atît al copilului, cît și al părintelui.
Pentru a nu fi nevoit să-și reprime emoțiile, copilul are nevoie să fie auzit, să primească de la noi un mesaj de acceptare a trăirilor lui în toate intensitățile lor. De exemplu, copilului furios pe fratele său, un părinte conștient și informat îi poate spune: „Mă bucur că ai avut încredere să-mi spui ce simți. Cred că te simți foarte tulburat/supărat/agasat, dacă ai venit și mi-ai spus că îți urăști fratele“. Abia după ce a făcut loc, cu înțelegere, emoției copilului, părintele îi poate explica faptul că reacția lui explozivă îl face să simtă nevoia să îl apere pe celălalt frate și să analizeze care sînt efectele exploziei de furie pentru toți cei implicați. Aceasta va face loc unei discuții despre cum ne putem liniști corpul și mintea atunci cînd emoțiile sînt prea mari pentru noi și care sînt unele variante de răspuns pe care copilul le poate încerca în alte situații. O astfel de abordare, repetată cu răbdare, contribuie la întărirea mecanismelor de onestitate emoțională cu care copilul a venit pe lume deja echipat. E un proces consumator pentru părinte, care are nevoie să își gestioneze propria frustrare, să învețe cum să răspundă la emoțiile tulburătoare ale copilului și să-și petreacă timpul cu răbdare, repetînd astfel de lecții (aparent) la nesfîrșit. Efectele sînt însă pe măsură. Astfel de ocazii îi permit copilului să învețe că există beneficii ale onestității emoționale și că oamenii de încredere din viața lui îi primesc manifestările cu empatie. Aceste lecții se vor transforma în convingeri care vor sta la baza tuturor relațiilor sale de mai tîrziu.
Onestitatea e, de altfel, un element-cheie în relațiile în care există intimitate, în relațiile apropiate și semnificative pentru noi, în care feedback-ul celuilalt ne clădește sau ne dărîmă. Cu cît sîntem mai capabili să ne recunoaștem emoțiile, cu atît avem mai multe șanse să primim sprijinul și acceptarea după care tînjim. Asta nu înseamnă că vom fi onești fără discernămînt și vom deschide ușa pentru toată lumea, împărtășind cu toții poveștile intime și trăirile profunde pe care am reușit să le aducem la suprafață. Să fii onest din punct de vedere emoțional nu înseamnă să-i folosești pe cei din jur drept terapeuți de ocazie. Se impune existența unui ghid de bune practici al onestității emoționale.
Aceste practici sînt organizate pe două paliere. La nivel interior, onestitatea emoțională presupune exerciții de conștientizare. Am trăit atît de mult timp evitînd să fim în contact cu emoțiile noastre încît nu le mai recunoaștem. Reacționăm la stimuli și operăm cu nivelul de suprafață al trăirilor noastre, fără să ne permitem o privire mai atentă la emoțiile de profunzime. De exemplu, o soție care a remarcat o privire mai lungă a soțului față de una dintre invitatele la petrecere va spune că acesta o înfurie prin lipsa lui de maniere, dar va recunoaște mai greu gelozia și frica de abandon care surpă edificiile sufletești pe care și-a construit povestea interioară de iubire. Logica emoțională e de necontestat. Deși inconfortabilă, furia este mai acceptabilă decît groaznica neputință a geloziei. Din acest punct de vedere, onestitatea emoțională îndreptată spre sine este un act de curaj admirabil.
Al doilea palier de onestitate a afectelor este exprimarea asertivă a emoțiilor. Onestitatea emoțională este întotdeauna despre mine – vorbesc despre ceea ce simt, despre lumea mea interioară, despre ceea ce mi-aș dori cu disperare să vadă celălalt. Exersată într-un spațiu sigur, al unei relații definite prin încredere și intimitate, onestitatea poate depăși stadiul de travaliu pentru a deveni o formă de eliberare și de conectare. Vom descoperi aproape uimiți că emoțiile recunoscute cu durere ne unesc la nivel profund uman. Că teama de a fi respinși, nevoia de mîngîiere sau valorizare, dorința de a fi doriți reverberează în cei de lîngă noi. Și, astfel, nu sîntem atît de singuri precum am crezut.
Zenobia Niculiță este psiholog.
Foto: Georgie Pauwels, flickr
