Prieteni intimi

Ideea că ne sînt colectate datele personale și că sînt folosite, fie de către companii pentru a ne transforma în ținte comerciale, fie de partide politice pentru a ne capta voturile, ne irită. Ne irită și nu ne simțim în largul nostru nici cînd sîntem filmați, pe stradă, de camere de luat vederi care ne induc senzația unei societăți de tip Big Brother. Pe de o parte, faptul că sîntem supravegheați ne indignează, pe de alta, odată conectați la rețelele de socializare, nu ezităm să dăm din casă: ne confesăm public cele mai intime trăiri, dînd lumii de știre că ne-am îndrăgostit sau că ne-am despărțit, că sîntem bolnavi, sau triști, sau fericiți, îi spunem prin ce vacanțe ne mai petrecem timpul, ce mîncăm, ce bem, ce ne-am mai cumpărat – deschizînd astfel ușa larg tuturor, în mare parte necunoscuți, să intre de-a valma în mijlocul vieții noastre intime. Pentru că rețelele de socializare, departe de a fi un spațiu privat, sînt un enorm vad atît pentru exhibiționiști, cît și pentru voyeuri, iar jurnalele pe care odinioară le țineam ascunse sub pernă, eventual ferecate cu un mic lacăt, astăzi au devenit o carte deschisă tuturor. 

Bineînțeles, rețelele de socializare oferă un miraj de intimitate, prin acele setări care permit doar „prietenilor” să le vadă – însă cîtă intimitate îți mai păstrezi cînd te confesezi cîtorva mii de astfel de prieteni? Selfie-uri, tag-uri, poze și mărturisiri dintre cele mai personale m-au făcut așadar să mă gîndesc ce anume ne face să ne expunem intimitatea. Cumpărăm astfel „vizibilitate”, oferind marfă contra like-urilor sau, intrînd în hora socializării online, ajungem să o facem fără ca măcar să ne mai dăm seama, înclinînd în balanță talerul exhibiționismului, în defavoarea intimității noastre? 

„Efectul utilizării rețelelor de socializare asupra abilităților indivizilor de a manifesta autocontrol este îngrijorător” – este una dintre concluziile studiului Are Close Friends the Enemy? Online Social Networks, Self-Esteem, and Self-Control,publicat în 2013. În urma mai multor experimente, cercetătorii Keith Wilcox și Andrew T. Stephen au conchis că doar și o doză mică, de cinci minute, de utilizare a rețelelor de socializare a fost suficientă pentru a scădea semnificativ autocontrolul subiecților în alegerile ulterioare și în sarcinile pe care le aveau de îndeplinit în zilele respective.  „Avînd în vedere că autocontrolul este important pentru menținerea ordinii sociale și a bunăstării personale, acest efect, deși subtil, ar putea avea un impact la scară largă. Iar asta este valabil mai ales în cazul adolescenților și adulților tineri care sînt cei mai mari utilizatori ai rețelelor de socializare și care au crescut folosindu-le, ca pe o componentă normală a vieții lor de zi cu zi. Din cauza acestor factori, (...) ar fi util ca cercetătorii și factorii de decizie să exploreze mai îndeaproape utilizarea rețelelor de socializare pentru a înțelege mai bine ce categorii de consumatori pot deveni deosebit de vulnerabili în fața consecințelor psihologice sau sociale negative care derivă din pierderea autocontrolului.”

Revenind la pălăvrăgeala excesivă, denumită în termeni de Internet oversharing, cît de valorizată și cum e percepută noțiunea de intimitate în contextul rețelelor de socializare?

Sociologul francez Emmanuel Kessous scrie, în cartea sa L’attention au monde (apărută în 2012), că astăzi această noțiune de intimitate suferă de multă ambiguitate. Pe de o parte, vorbim despre intimitate ca despre un nucleu restrîns al eului, pe de alta – de confidențialitate și de viața privată. În ceea ce privește confidențialitatea și viața privată, acestea sînt noțiuni acoperite în mare parte de domeniul legislativ, prin denumirea generală de „date cu caracter personal”, acele informații care pot duce la identificarea fizică a unei persoane. Însă aceste date cu caracter personal nu au și un caracter intim, nu țin de lăuntricul sau de trăirile noastre, ci au doar o semnificație socială, aceea de recunoaștere și nu de cunoaștere a unui individ.

„Domeniul comunicării a cunoscut, începînd cu anii 2000, două transformări majore. Prima, de natură tehnologică, a permis apariția unui număr colosal de servicii, în ceea ce privește informația și, deseori, de conținut. A doua transformare a fost valorificarea atenției acestei audiențe, captate inițial de motoarele și site-urile de informații, într-un capital de afaceri.” 

Cu alte cuvinte, captarea atenției celor care folosesc Internetul este astăzi un capital manevrat cu dibăcie, nu doar de companii, dar și de diverși actori în domeniul Internetului – influencer-i, creatori de conținut, bloggeri, vloggeri etc., care își construiesc astfel afacerile investind în ele propria persoană. Și, cum știm prea bine, atenția publică este mai abitir captată de o tușă personală decît de analize profunde și studii universitare, majoritatea celor care au nevoie de ea pentru a-și construi o „marcă personală” folosesc drept momeală detalii ale vieții lor intime sau, mai degrabă, iluzii ale acesteia – postînd poze cu mîncare, ținute vestimentare, anunțînd pe unde merg, cu cine merg, cu cine se mai pupă, cu cine se mai ceartă etc., pentru ca mai apoi, atingînd un număr considerabil de „urmăritori”, avizi privitori pe gaura cheii, să-și atingă obiectivul real, priza la public aducîndu-le notorietatea de care au nevoie pentru a intra în vizorul companiilor comerciale. 

Acest model de succes într-ale vizibilității online este preluat, în mod voluntar, și de alți aspiranți la gloria virtuală, care însă nu știu să-și inventeze intimitatea, ci postează în mod ingenuu toate detaliile reale despre ei – adolescenții fiind cei mai în pericol de a cădea în capcanele unora care se vor folosi de aceste detalii. Există însă și cei care o fac în mod involuntar, dorind doar să socializeze. Devenind membri ai acestei societăți online, învață să urmeze regulile pentru a se integra, chiar dacă asta înseamnă să mai dea și din casă, trăind cu impresia că prietenii care se prind în „bula” lor echivalează cu prietenii intimi din viața reală. Și cum să n-ai senzația asta cînd însuși prietenul principal, în cazul de față Facebook, te întîmpină de fiecare dată cînd te conectezi tutuindu-te, cu acea întrebare personală: „La ce te gîndești tu astăzi?”. Cîți dintre noi putem rezista la un asemenea cec în alb de a ne vărsa ofurile?

„Există cu adevărat intimitatea sau este doar un mod de a presupune că ceea ce nu le spunem altora rămîne propriul nostru secret?” – este întrebarea de la care pornește Henri-Pierre Jeudy, profesor de sociologie în cadrul CNRS, în lucrarea sa, L’Absence de l’intimité,  apărută în 2007 (Editura Circé). Intervievat de revista Elle în legătură cu exhibiționismul detaliilor intime care predomină pe rețelele de socializare, sociologul a afirmat că „extinderea imaginii și isteria mediatizării societăților noastre încurajează această proiecție narcisistă în spațiul public. Există o complicitate reciprocă, din ce în ce mai puternică, între exhibiționiști și voyeuri (...) care se bazează pe o idee: împărtășirea lucrurilor intime demonstrează că trăim într-o comunitate. Așa s-a construit această cutumă, conform căreia comunitatea însăși se bazează pe împărtășirea intimităților noastre. (...) Dar ceea ce este foarte frapant este că nu există nici o singularitate în acest exhibiționism: chiar dacă motivația este diferită, atît textul, cît și fotografia, atît fondul, cît și forma – pînă la urmă, totul – arată la fel! Ideea de a ieși în evidență folosind aceste detalii nu este de fapt deloc pusă în valoare, dimpotrivă, uniformizează”.

Cu alte cuvinte, dorința de a ne integra în această societate ne face nu doar să ne expunem, ci să ne corelăm chiar și intimitățile? Să postăm ceva personal, dar numai dacă se aliniază cu intimitatea celorlalți?

Este adevărat, menționează sociologul, că expunerea eului a devenit o practică contemporană la modă, iar „expunerea unor lucruri intime” pare să dea dovada singularității noastre. Totuși, dacă distincția dintre viața privată și viața publică este identificabilă, intimitatea nu este însă vizibilă, rămîne încă „spațiul nostru interior”, un spațiu pe care „îl invocăm în opoziție cu ceea ce este public, ca un soi de protecție pe care o organizăm prin stabilirea unor limite fictive asupra celorlalți, pentru a ne etala libertatea de a exista în lipsa lor. Însă intimitatea noastră, așa cum ne-o imaginăm, ne scapă și ne intrigă pentru că este un spațiu înlăuntrul nostru, un alter ego. Și, chiar dacă expresiile corpului nostru o dezvăluie, adesea fără știrea noastră, aceasta rămîne încă un mister”.

Și probabil că asta ne și salvează. Chiar dacă împărtășim în neștire detalii ale vieților noastre, poate că, într-adevăr, nu spunem chiar totul, de vreme ce noi înșine nu știm chiar totul. Altfel, pesemne că ne-am sminti cu toții, căci, potrivit lui Cioran, la nebunie ajung taciturnii și vorbăreții – primii, pentru că adună în ei prea multe taine, ceilalți, pentru că se golesc de orice mister.