Portofoliu

Îmi amintesc prima „scenă în trei“ din Meet the Parents, cu Robert de Niro, Ben Stiller (Greg) şi Owen Wilson (Kevin). „How is your portfolio, Greg?“, întreabă Kevin, iar Greg răspunde c-o eroică minciunică de salvare a aparenţelor: „Strong, very strong!“ Am văzut filmul de vreo trei ori şi n-am înţeles niciodată despre ce „portofoliu“ era vorba. Pentru mine, ca pentru imensa majoritate a uvrierilor intelectuali (din 2009 încoace, cam lumpeni, din păcate), portofoliu înseamnă pur şi simplu acea selecţie cu cele mai reuşite lucrări ale mele, cu care mă duc la (încă) un interviu de angajare. Atît. Dar „definiţia“ se potrivea ca nuca-n perete cu scena din filmul american.

Lucrurile mi s-au limpezit în cap abia pe 24 noiembrie, cînd am avut ocazia să asist la o conferinţă a pieţei de capital. Daţi-mi voie să fac un mare ocol pe după vişin, apoi mă-ntorc la chestia cu portofoliul: nu contează dacă nu ştiţi ce e piaţa de capital, că nici eu nu ştiam, dar m-am lămurit din mers. Iată: şi-n România se vînd şi se cumpără acţiuni, ca-n toate ţările civilizate, numai că la noi treaba asta e mult rămasă în urmă, iar din această întîrziere are toată lumea de pierdut: şi negustorii de acţiuni (brokerii, adică „piaţa“), şi statul, şi politicienii, şi oamenii. Exemplu: piaţa de capital din Ungaria are statutul de emerging market, ceea ce înseamnă posibilitate de acces la fonduri de aproximativ 1400 de miliarde de euro (imaginaţi-vă suma asta, că eu nu pot!). Piaţa de capital din România a rămas o frontier market şi are acces la fonduri de doar 50 de miliarde de euro, adică de treizeci de ori mai mici. Evident, situaţia nu convine nici brokerilor, dar nici statului, pentru că cele mai valoroase active de la Bursa din Bucureşti aparţin statului, iar dacă România reuşeşte upgrade-ul la emerging market, valoarea lor se poate dubla sau tripla (se pare că nimeni nu ştie exact, dar e de bine: activele cresc, în orice caz). Nici politicienilor nu le convine, că dacă nu izbutesc upgrade-ul, n-au cu ce se lăuda public, şi dacă n-au cu ce se lăuda, oamenii nu-i votează.

Pînă aici înţelesesem perfect dezbaterile, deşi nu vedeam exact problema, adică motivul conferinţei. Atunci a luat cuvîntul Dumitru Costin, sindicalistul, care-a spus-o pe-aia greaua: „Implicarea muncitorilor în deciziile pieţei de capital este o MINCIUNĂ perpetuată de 25 de ani şi trebuie să se termine cu ea!“ Se referea la seria de legi (15/1990, 58/1991, 77/1994) care au fost baza juridică a programului MEBO (Management Employee Buyout) dintre 1993 şi 1995, cînd „avuţia naţională“ a fost distribuită întregului popor, sub forma unor certificate de privatizare (celebrele „cupoane“), cu care nimeni n-a ştiut ce să facă. Aşa au devenit românii un popor de acţionari! Dacă mă gîndesc bine, cred că mai am şi eu pe-acasă, printr-un sertar de la dulap, nişte cupoane de-alea, acţiuni care nu mi-au adus niciodată vreun profit cît de mic, dar pe care mi-a fost milă să le-arunc la gunoi. Atunci am înţeles, parţial, că ăsta era scopul: cum să se modifice legea astfel încît oamenii să poată vinde aceste acţiuni, piaţa de capital să se deblocheze, să devină cu adevărat funcţională şi să scape din zona gri („frontier market“), politicienii să aibă cu ce se lăuda, iar statul să deţină mîine aceleaşi acţiuni pe care le deţine şi azi, dar ele să fie mai scumpe. Există însă şi o componentă socială care-ar putea deveni importantă în cazul adoptării unei soluţii „de şoc“: mulţi îşi vor putea lua nişte bani pe „participările“ lor actuale la Asociaţiile Salariaţilor (care acum sînt o formă goală de conţinut), iar acei foarte puţini oameni care controlează (acum, din umbră) respectivele asociaţii vor putea, datorită majorării de capital, să devină „vizibili“ şi, eventual, persoane publice. Asta voia să spună sindicalistul, în stilul său abrupt şi bolovănos: prin cuponiade, poporului („muncitorilor“) i s-a dat iluzia unei participări la împărţeală (s-o spunem cinstit!), dar în realitate s-a împărţit, ceea ce era de împărţit (în fond, munca a opt cincinale), între foarte puţini iniţiaţi, restul s-au ales cu nişte pătrăţele de carton albastru (cupoanele), bune de nimic. Aici era miza, ca acele cartonaşe să devină bune de ceva, să poată fi vîndute şi cumpărate: teoretic, toată lumea avea de cîştigat, şi statul, şi politicienii, şi piaţa, şi oamenii (împroprietăriţii cu cartoane).

M-am uitat în jur. Statul era acolo, sub forma Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF). Politicienii erau acolo (şi cei de la putere, şi cei din opoziţie). Piaţa era prezentă prin zeci de brokeri şi directori ai firmelor de servicii financiare. „Oamenii“ eram eu. Deci, m-am gîndit, dacă toţi vor acelaşi lucru, atunci de ce nu se poate face?! Că doar e vorba de nişte mărunţişuri dintr-un text de lege, cu care Parlamentul se cîcîie de opt ani de zile – şi tot n-a reuşit să-l treacă prin ambele Camere, fără să-l trimită de fiecare dată înapoi! Singurele explicaţii posibile: fie (1) politicienii nu ştiu să scrie-un text de lege, fie (2) nu vor!

Se pare că această idee simplă nu mi-a trecut doar mie prin cap, pentru că în discuţie a intervenit o profesoară de la ASE, care a spus exact aşa: cui foloseşte? Dacă voi, minţile luminate, practicienii pieţei, nu numai că tîrîiţi de ani şi ani o situaţie de lose-lose, dar nici măcar nu ştiţi cine-i vinovat de situaţie, atunci noi, universitarii, ce să mai spunem? Comisia de Buget-Finanţe a Parlamentului aruncă pisica în curtea Autorităţii de Supraveghere Financiară, care spune că a făcut propuneri de reglementări legislative, dar n-au fost luate în seamă de Comisie! „Lucru pe care l-am făcut şi noi în repetate rînduri, doamnă deputat!“, au zis reprezentanţii pieţei, iar un broker mai rău de gură a sugerat că pe profesionişti nu-i bagă nimeni în seamă la Comisie. Într-un acces de sinceritate, secretara Comisiei a recunoscut: aşa e, nu-i bagă nimeni în seamă, dar vina-i a lor. Nu este suficient să trimită propunerile preşedintelui, vicepreşedintelui şi secretarului, ci trebuie să le trimită tuturor membrilor Comisiei, după care trebuie informată presa despre conţinutul propunerilor legislative. „Ne-aţi lăsat să ne batem singuri pentru legea asta!“, a răbufnit deputata, într-un J’accuse generalizat, la adresa celor din piaţă. M-am mirat: „Să ne…“?!

Cinstit să fiu, eu tot n-am înţeles care e acea misterioasă ocultă cu care Comisia se bate singură şi care blochează pe toată lumea: fără acces la credite ieftine de pe piaţa de capital, antreprenorii sînt obligaţi să se împrumute scump din sectorul bancar, aşa că nu pot crea suficiente joburi pentru cîtă forţă de muncă există, iar fără locuri de muncă nu e nici consum intern, iar fără consum scad încasările la buget, ceea ce obligă statul la suprataxare, care suprataxare îi aruncă pe antreprenori drept în braţele evaziunii fiscale, iar pe oameni drept în şomaj mascat. Pe de altă parte, cît timp rămîne în categoria junk, piaţa n-are acces la alea 1400 de miliarde şi n-are cum pune la dispoziţia antreprenorilor mult-doritele credite ieftine, care-ar înviora economia ca o ploaie de mai (cum se spune la mine la ţară). Şi, apropo de ţară, are şi sindicalistul dreptate, c-am rămas din 1993 încleiaţi în aceeaşi minciună a milioanelor de „acţionari“ care n-au nici un cuvînt de spus şi nici măcar nu-şi pot vinde acţiunile – adică exact ceea ce ne dorim într-o majoritate confortabilă, pe care-o estimez la un 99,9%.

Abia acum înţeleg chestia cu portofoliul. Într-o economie dinamică, funcţională, nimeni nu-şi ţine toţi banii la bancă, ci împărţiţi: o parte la bancă, o parte (mare) în acţiuni cu grad mic de risc şi o parte (mică) în acţiuni cu grad mare de risc. Împreună, ultimele două alcătuiesc aşa-numitul portofoliu despre care vorbea personajul lui Owen Wilson, şi care, din punctul lui de vedere (de om ce ştie că dobînda bancară e cam cît inflaţia, adică nimeni nu s-a-mbogăţit din dobînzi), avea foarte mult sens.

Dar din punctul meu de vedere, de cetăţean român, de om care a vrut să trăiască bine (dar nu i-a ieşit) şi care-ar vrea să pună acum osul la lucrul bine făcut (cel puţin pentru sine)? Eu, singur, nu mi-am făcut nici un fel de portofoliu, mi l-a făcut Văcăroiu în 1993, iar dacă vreau acum să-mi lichidez acţiunile, nu pot s-o fac, din cauza minunatei legi (151/2014), giumbuşlucărită-n Parlament. Şi alternativă n-am, că doar nu m-apuc acum să trimit propuneri de reglementări legislative către Comisie, adică preşedintelui, vicepreşedintelui, secretarului şi tuturor membrilor, şi-apoi să informez presa!

Evident, n-o să fac aşa ceva; am să fac un reportaj. Îmi iau cupoanele din sertar, pun reportofonul în buzunarul de la piept şi mă înfiinţez la uşa ASF-ului (pe splaiul Independenţei, numărul 15, mai exact), cu următoarea întrebare: „Sînt mic acţionar, d-ăla de-al lui Văcăroiu, şi vreau să-mi vînd acţiunile. Cum fac asta? Învăţa-ţi-mă!“ Nu vreau să cobesc, dar cred c-o să iasă circ. Doamne-ajută!

Mihai Buzea este jurnalist la Caţavencii.