Poker nuclear cu Iranul

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a realimentat dezbaterea „A ataca sau a nu ataca Iranul“ cu ultimul său raport, din care reiese că există dovezi că părţi din programul nuclear iranian sînt folosite spre a obţine încărcătură nucleară pentru focoasele rachetelor sol-sol ale regimului de la Teheran. Am mai asistat la declaraţii privind începerea numărătorii inverse pentru Iran, dar chiar dacă datele prezentate de AIEA sînt primele de acest fel şi confirmă parţial acuzaţiile enunţate, ani la rînd, de SUA şi Israel, situaţia pe teren însă nu s-a schimbat prea mult şi în continuare balanţa nu se înclină în favoarea tăierii nodului gordian printr-un atac asupra sediilor nucleare iraniene.

Cum nu a fost înţeles Iranul

În 2009, cînd au izbucnit proteste de stradă faţă de felul cum au fost organizate alegerile prezidenţiale care i-au adus un nou mandat lui Mahmud Ahmadinejad, lumea occidentală s-a grăbit să vadă în acest fenomen o revoluţie. Da, mişcări similare nu mai avuseseră loc în regiune, şi parcă au prevestit primăvara arabă. Da, e adevărat că, de la protestele studenţeşti din 2000, nici în Iran nu se mai înregistraseră revolte de stradă de o asemenea amploare. Dar, în graba lor, presa şi politicienii occidentali nu au sesizat că protestele se limitau la o categorie destul de subţire din populaţia iraniană, la marile oraşe şi studenţime, intelectuali, şi nu au luat în calcul majoritatea săracă din cartierele periferice ale oraşelor mari şi din provincie, care a rămas în continuare fidelă, inclusiv prin vot, lui Ahmadinejad şi ideilor sale de reformare a republicii islamice, complet diferită de cea clamată, inclusiv cu accente seculariste, de Mişcarea Verde protestatară. Problema este că Iranul indo-european reprezintă încă, după ani de studiu, o enigmă, un ghem de scenarii imprevizibile, imposibil de judecat după reacţiile şi mentalităţile din spaţiul arab, semit, din jur. De exemplu, spiritul naţionalist şi mîndria de popor vechi, moştenitor al Imperiului Persan, alergia la interferenţă ori, cum este percepută în Iran, subjugare de către actori străini (justificată de altfel de istoria modernă, de exemplu în cazul primelor exploatări de petrol, controlate de britanici şi americani în vremea ultimului şah) pot face ca, în caz de atac din exterior, chiar şi acei iranieni care acum detestă regimul islamic să facă bloc comun în jurul autorităţilor actuale, pentru a apăra ţara. Ba chiar, mulţi văd în arma nucleară, odată aflată în posesia regimului, o asigurare perfectă împotriva oricărui atac.

Complicaţii interne

Ameninţări cu atac s-au mai înregistrat în trecut, dar nu s-au concretizat tocmai pentru că Iranul este o nucă tare, greu de spart. E drept, acum valul de ameninţări externe vine într-un moment politic delicat şi de vulnerabilitate la Teheran, după ce opinia publică a fost şocată cînd liderul ţării, ayatollahul Khamenei, a sugerat o reformă instituţională. El a declarat că, în prezent, regimul prezidenţial din Iran funcţionează bine, dar că nu este exclus ca în viitor să se treacă la un regim parlamentar. Evident, ideea ca Iranul să nu mai aibă preşedinte a fost percepută ca un atac la adresa lui Mahmud Ahmadinejad, vreme de cîţiva ani favorit al liderului suprem Khamenei şi acum devenit probabil prea puternic. Însă, presiuni din exterior s-au mai suprapus, în trecut, pe vulnerabilităţi politice interne, dar, într-un fel sau altul, polii de putere iranieni au reşit să se pună cumva de acord sau măcar să semneze armistiţii care au ţinut în viaţă şi în echilibru regimul. Scenariul unui atac militar are şi complicaţii de natură operaţională. Analiştii militari avertizează că un atac poate fi un coşmar, pentru că Iranul este o ţară uriaşă, cu un relief dificil pe lîngă care Afganistanul pare o grădină. Şi pe lîngă armată, care e drept că are armament destul de învechit, nici forţa corpului de elită al Gărzilor Revoluţionare nu este de neglijat, dublată de cele cîteva milioane de voluntari Basij. Şi încă ceva: Iranul are rachete capabile să atingă orice punct din Orientul Mijlociu, inclusiv Israelul. Ideea loviturilor aeriene chirurgicale, strict asupra locaţiilor nucleare, pentru a lichida sau măcar întîrzia drumul Teheranului spre bomba nucleară, are şi ea necunoscute riscante, dacă serviciile secrete israeliene şi americane nu ştiu exact toate sediile. În plus, Iranul controlează naval strîmtoarea Ormuz prin care trece spre lume tot petrolul din regiune. Dacă iranienii gîtuie Ormuz, şi intră în confruntare directă cu navele americane din zonă, nici un strop de petrol nu va mai ajunge, cel puţin o vreme, în Europa sau America – destul timp însă cît să arunce în aer bursele şi preţul petrolului. Un preţ care, şi în lipsa unor probleme în strîmtoarea Ormuz, tot ar exploda, pentru simplul fapt că Iranul este al patrulea mare exportator de petrol din lume.

Aşii din mînecă

Iranul nu e singur. E drept că Siria lui Assad, slăbită de revoltele interne, ea însăşi ameninţată, nu mai este acelaşi aliat strategic şi nici acelaşi culoar comod care lega Teheranul de Hezbollah-ul libanez. E drept că Hezbollah-ul este acum preocupat să cîştige teren politic în propria ţară şi mai puţin să apere interesele Teheranului, atacînd şi hărţuind Israelul ca răspuns la un eventual atac asupra Iranului. Dar e de văzut în ce măsură procentul necunoscut ca lucrurile să nu se întîmple aşa iar Hezbollah să reacţioneze în virtutea datoriilor istorice faţă de Iran este unul cu care eventualii atacatori sînt dispuşi să lucreze. Şi mai este Hamas, cel părăsit de statele arabe şi refugiat în braţele Iranului, care a avut grijă ca luptătorii Hamas să nu ducă lipsă de arme şi antrenamente. Ecuaţia cuprinde încă o mare necunoscută – în toate statele arabe din regiune sînt zone locuite aproape exclusiv de populaţii şiite, pentru care Iranul majoritar şiit a fost singurul sprijin într-o mare sunnită. „Forţa militară a Iranului nu este nici destul de mare, nici destul de bine echipată tehnologic ca să poată ameninţa vreo ţară, dar Iranul a utilizat cu succes actori nestatali precum Hamas ori Hezbollah pentru a-şi proiecta puterea.“ – comentează Vali Nasr, în volumul Renaşterea şiită. Şi mai sînt Irakul şi Afganistanul... Operaţiunile militare internaţionale din Irak şi Afganistan au oferit Iranului două mari cadouri nesperate: regimul de la Teheran a scăpat de marele duşman vecin Saddam Hussein şi de regimul taliban sunnit, perceput ca o ameninţare de şiiţii iranieni. Influenţa Iranului în Irak şi Afganistan este de necontestat, iar strategia Teheranului ţine nu numai de ideologia stabilită de fostul lider suprem ayatollahul Khaomeini, de exportare a idealului revoluţiei islamice şi de sprijinire a şiiţilor din întreaga lume, ţine de însăşi supravieţuirea regimului de la Teheran. Irakul este totuşi un teritoriu destul de dificil de acţiune pentru Iran, structurile guvernamentale sînt relativ funcţionale, comunitatea sunnită păstrează ura şi teama cultivate de Saddam Hussein faţă de şiiţi şi Iran. În plus, liderii şiiţi irakieni, deşi cei mai mulţi şcoliţi în seminariile religioase din Iran şi sprijiniţi în timpul lui Saddam Hussein de fundaţiile religioase iraniene, au totuşi noţiunea identităţii naţionale care prevalează în faţa celei şiite, comună cu a iranienilor. Dar, în Irak, Iranul îşi cultivă influenţa nu atît în cercurile din jurul marelui ayatollah Sistani, un moderat prin excelenţă, cît printre grupările militante şiite, ca Armata lui Mehdi a clericului radical Moqtada al Sadr. În schimb, în Afganistanul fără amintiri naţionale şi identitare, Iranul acţionează pe un teren cu un guvern slab, cu o multitudine de actori locali şi într-o atmosferă uneori de simpatie pentru ceea ce mulţi afgani văd ca puternicul vecin la care au găsit refugiu în timpul primelor operaţiuni NATO şi unde mulţi găsesc de lucru pe piaţa neagră a construcţiilor. Un vecin puternic care prin preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a acordat Afganistanului fonduri consistente de reconstrucţie, în special în zona Heratului, pentru spitale, drumuri, dar şi şcoli religioase. În Afganistan, influenţa iraniană se face simţită mai mult în economie – prin programe de reconstrucţie şi în educaţie – prin burse de studiu oferite la Teheran studenţilor afgani.

Farsele istoriei

Istoria e plină de surprize – SUA au vrut să controleze URSS cu ajutorul unui Iran nuclear aliat. Analizele americane nu cuprindeau nici un semnal de alarmă în 1957, cînd SUA şi Iran au semnat un acord de cooperare nucleară civilă, parte a programului american „Atomi pentru Pace“. Americanii încă nu vedeau nici un motiv de îngrijorare nici în 1967, cînd au trimis în Iran transporturi de uraniu şi plutoniu pentru un reactor de cercetare. SUA nu au luat în seamă tulburările interne iraniene nici la începutul anilor ’70, cînd au fost puse la punct planuri de construire pe teritoriul iranian a 20 de centrale nucleare cu ajutor american iar Teheranul a semnat acorduri cu mai mulţi contractori europeni, între care firma germană Kraftwerk Union (parte a Siemens AG) şi-a început lucrările la centrala din Bushehr, cea la care lucrează acum contractori ruşi. Aceeaşi ignorare a realităţii din Iranul deja tulburat de nemulţumire populară s-a tradus, cu doar patru ani înainte de Revoluţia islamică din ’79, prin semnarea unui contract între Institutul de Tehnologie Massachusetts şi Agenţia Iraniană pentru Energie Atomică pentru programe de specializare a inginerilor iranieni în domeniul nuclear.

Axa SUA-Israel-Iran

Din anii ’50 pînă la Revoluţia islamică din ’79, SUA şi Israel formau, împreună cu Iranul, o adevărată axă a prieteniei pe coordonate economice şi militare. SUA şi Israel aveau în Iran un prieten de nădejde în marea de tovarăşi arabi ai URSS din regiune. Ultimul şah al Iranului fusese adus la putere de SUA, care au avut, apoi, grijă să echipeze aviaţia iraniană cu aparate americane, măsură regretată mai tîrziu, cînd avioanele au fost folosite de Iran în războiul cu Irakul lui Saddam, susţinut de întreaga lume arabă şi de Franţa, Marea Britanie, Germania şi SUA. Legăturile strînse cu Israelul s-au simţit în anii ’50, cînd evreii din Irak – victime ale discriminării şi ale atacurilor cu bombe efectuate de forţele irakiene – au fost salvaţi de Iranul monarhic care a sprijinit procedurile de evacuare şi le-a oferit avioane şi adăpost în drumul spre Israel. Mai mult – potrivit istoricilor americani –, Mossad-ul a antrenat poliţia secretă a şahului, Savak, macabru faimoasă pentru metodele sale de tortură. SUA şi Israelul nu bănuiau ce răsturnare de situaţie avea să fie Revoluţia islamică. Washington-ul a ignorat toate semnalele de alarmă şi a fost luat complet pe nepregătite în 1979. De la o zi la alta, şi în special după sechestrarea personalului ambasadei americane de la Teheran, Iranul a trecut de la statutul de prieten la cel de duşman public numărul 1, scos din axa prieteniei şi inclus, ani mai tîrziu, de George Bush în Axa Răului.

Odată cu Revoluţia islamică, în 1979 Iranul opreşte programul nuclear, dar brusc în 1982 Teheranul anunţă că va îmbogăţi uraniu propriu la Centrul Nuclear de la Isfahan. Programul nuclear iranian, deşi confiscat propagandistic de actualul regim de la Teheran, în realitate nu ţine de ideologii şi nici de polii de putere din Iran. Dată fiind larga susţinere în rîndul populaţiei determinată de o mîndrie profund naţionalistă, oprirea programului nuclear, de către oricare dintre polii de putere de la Teheran, poate echivala cu o sinucidere politică pe scena internă. E o motivaţie în plus care ţine de supravieţuirea politică şi care contribuie la strategia uimitoare de negociere a Iranului cu marile puteri – un joc al nervilor, al aşilor ascunşi în mînecă, al promisiunilor amestecate cu ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. „Iranul afirmă contrariul a ceea ce gîndeşte şi face contrariul a ceea ce afirmă, ceea ce nu înseamnă neapărat că Iranul face contrariul a ceea ce gîndeşte“ declara un diplomat european citat în L’Iran, la bombe et la démission des nations de Thérèse Delpech. 

Carmen Gavrilă este corespondent Radio România Actualităţi.