Penița și laptopul

Tocul şi peniţele, călimara şi sugativa, caietele „lineate“, străduinţa de a umple fără cusur paginile, cu linii, bastonaşe, litere, lacrimile vărsate cînd totuşi, chiar la capătul trudei, catastrofa se produce, „purcelul“ de cerneală se lăţeşte, iar pagina pe care se înşiruiseră atît de frumos literele ajunge la gunoi şi totul trebuie luat de la început – sînt obiecte, îndeletniciri şi sentimente de care şcolarii de azi nu mai au sau nu vor mai avea parte. Cel puţin unii dintre ei. 

Scrisul de mînă, cu litere cursive, caligrafia, în sensul ei etimologic şi în ipostaza sa estetizantă, este pe cale să obţină un statut „muzeal“, să devină o activitate demnă doar de workshop-uri şi ateliere de creaţie. Chiar dacă, puse la dispoziţie de software-ul hipereficientului computer, surogatele literelor de mînă, standardizate şi depersonalizate, stau pe mai departe la dispoziţia „user“-ilor, definitiv pierdută va fi amprenta personală a „manuscrisului“ – cea care le permitea grafologilor să ghicească ipoteticele sau realele haruri şi năravuri ale „subiectului“. Despre caracterul meditativ al actului „caligrafierii“ nici vorbă într-o lume în care actul reflecţiei trece drept pierdere de vreme. 

Viteză şi eficienţă – acestea sînt imperativele vremii. Spre a le face faţă cît mai de timpuriu este recomandabil ca elevii să scrie de la bun început cu litere de tipar. 

Iniţiativa le aparţine hanseaticilor hamburghezi, renumiţi pentru disciplina şi pragmatismul lor. Cum era de aşteptat, ea a provocat din start controverse, nostalgii paseiste şi viziuni futuriste. 

Inofensiva „simplificare“ constituie, privită mai îndeaproape, o inutilă revoluţie – după unii, o involuţie – după alţii, o păguboasă renunţare la un străvechi bun cultural sau, de ce nu, o raţională şi legitimă sincronizare cu ritmul de înnoire a noilor medii de comunicare. 

Suplimentul literar al cotidianului Die Welt a avut salutara idee de a confrunta trei autori germani, din generaţia de mijloc, cu ipoteza dispariţiei scrisului cu litere cursive. Sibylle Lewitscharoff, Jan Koneffke şi Burkhard Spinnen. Autoarea foarte bine primitului roman Apostoloff, o excelentă, sarcastică, plină de fantezie, „gogoliană“ tematizare a imigraţiei bulgare în Germania, este de-a dreptul revoltată. „Reforma“ hamburgheză ar fi o „mare prostie“, o „idioţie“. Abia scrisul cu litere de mînă fixează, concretizează gîndirea, actul reflecţiei. Şi nu trebuie ascunsă nici mîndria de a avea un frumos scris de mînă, afirmă Sibylle Lewitscharoff. 

Scrisul cu litere cursive ţine de identitatea şi intimitatea noastră, crede Jan Koneffke, un bun prieten al autorilor români. „Scolastica“ inovaţie nu le va uşura prea mult existenţa bieţilor elevi. Şi apoi, ea împiedică trecerea ludică, creativă, de la un fel de a scrie la celălalt, atît de diferite. În fine, autorului, decizia nu i se pare surprinzătoare pentru o „politică educaţională care reacţionează alergic la cultură şi tradiţie“. 

Ce pierdem renunţînd la scrisul de mînă? se întreabă retoric Burkhard Spinnen. Epistole, scrisori, care de-acum înainte îşi vor afla locul în muzee. Şi apoi, scrisul de mînă, în zilele de azi, se mişcă aidoma unui car cu boi printre autoturismele circulînd cu viteză ameţitoare. 

O ripostă convingătoare i-o dă nu în paginile citatului ziar, ci ale unei cărţi, Bernard Pivot. O adevărată instituţie în materie de jurnalism cultural în Franţa sfîrşitului de veac XX, membru al Academiei Goncourt, Pivot, care ani de-a rîndul a moderat emisiunile literare Apostrophe, a editat revista Lire şi a iniţiat campionatele de ortografie, şi-a inventariat alfabetic, într-un recent volum, „Cuvintele vieţii“. Între ele figurează şi mîna legată inevitabil şi de acţiunea de a scrie. Mîna şi-a văzut însă uzurpat acest privilegiu, de către degetul care apasă pe butoane şi tastaturi sau alunecă încoace şi încolo pe ecranele iPod touch-urilor. Ne aflăm în plină civilizaţie a „index“-ului, a degetului arătător, scrie Pivot, spre a constata într-un ton elegiac un fenomen aparent neînsemnat care spune însă mult despre o anumită stare de spirit a prezentului: literele nu se mai leagă una de cealaltă, cursiv, ca în scrierea de mînă, ci singuratice, despărţite de spaţii albe, se înşiruie doar ca mărgelele pe aţă. 

Citindu-i opinia m-am simţit favorizată de soartă nu doar fiindcă scriu încă de mînă şi destul de frumos şi repede, ci mai ales pentru că primesc şi acum, de la mama, scrisori superb caligrafiate, cu mînă sigură şi avîntată, la cei peste 90 de ani pe care-i are. Relatîndu-i despre renunţarea hanseaticilor la a-i mai învăţa pe copii scrierea cu litere cursive, verdictul mamei mele a fost necruţător: „Ce degradare!“.

Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.