Părinţii spun: „Ce faci cu filozofia?“ – interviu cu Cristian IFTODE
Pe Cristian Iftode, profesor la Facultatea de Filozofie şi eseist, l‑am întîlnit prima oară într-un pub de lîngă Piața Romană, unde vorbea cu patos despre adevăr. Am simțit încă de atunci că pledoaria lui avea charisma actorului talentat. Apoi, mi-a vorbit despre una dintre întîlnirile decisive din viața sa, cea cu unchiul său – Eusebiu Ştefănescu, actor de teatru și film, cunoscut pentru pasiunea lui pentru filozofie. Am putea spune, aşadar: întîlnirea dintre un actor-filozof și un filozof-actor.
Este nevoie de mult timp ca să te numești filozof?
Este nevoie de timp, sigur, pentru a decanta această temă a autenticității (fiind una dintre obsesiile mele și, într-un fel, una dintre marotele modernității tîrzii). Autenticitatea, ca termen care desemnează o adecvare existențială, este o preocupare majoră încă din Antichitate. Şi fără a fi foarte cuvios, te apucă sfiala cînd măsori distanța care separă ceea ce știi că ar fi bine să faci de ceea ce reușești. Ideea de armonie între cuvinte și fapte.
Este o condiție sine qua non să trăim ceva tragic pentru a face filozofie?
Cred că, cel puțin la prima vedere, pare să fie o condiție pentru creația artistică. Filozoful, pe de-o parte, asumă din capul locului o condiție ambivalentă, adică asumă un tip de marginalitate. Stă un pic pe bară și se uită la circ. Pe de altă parte, filozofia s-a făcut mereu în agora, în piață. Filozofia este un demers colectiv de căutare a valorilor, se face cu prieteni – nu degeaba și cuvîntul „filozofie“ trimite la iubire, prietenie.
Și totuși, percepția din zilele noastre este tocmai „este greu să ajungi la ei, la filozofi“.
E o luptă pentru a schimba acest tip de reprezentare a filozofului din turnul de fildeș, geniul solitar, gînditorul singuratic. Filozofia presupune solitudine. Spunea undeva Hannah Arendt: solitudinea nu este totuna cu mizantropia, cu însingurarea. Singurul mod în care cineva poate accepta, dacă e onest, calificativul „filozof“ este proiectîndu-l într-o eternă perspectivă. Despre asta este vorba, despre un efort continuu de a-ți pune în joc convingerile, credințele, opiniile, de a le testa cumva mergînd împotriva ta, împotriva primului impuls, de a încerca să-ţi schimbi perspectiva, și nu doar atît. Acest tip de deschidere nu e doar o deschidere a minții, ci și o disponibilitate pentru a încerca diferite practici sau stiluri alternative de existență; o condiție indispensabilă pentru asta este ca ele să fie la dispoziție, ceea ce se poate într-o societate în care există un anumit grad de libertate. Se poate acum mai mult decît se putea pe vremea lui Ceaușescu.
Și poate mai tîrziu se va putea mai mult decît acum.
Poate că da. Există tot felul de curente, poate că vîrsta utopiilor a trecut, sau poate că ele, utopiile, se reconfigurează sau se difuzează printr-un alt protocol de discurs. Nimeni nu ne va putea reprima acest impuls de a gîndi viitorul și de a gîndi un viitor mai bun.
Cum arată copilăria unui „viitor filozof“?
Aceasta este o întrebare-capcană pentru vanitate – copil-filozof. Pînă la cinci ani am copilărit la bunicii din partea mamei, la Cîmpina, am stat acolo fără părinții mei. Copilăria îți oferă și ușurința de a imagina lumi. Ceea ce făceam era, plecînd de la o piatră și un lemn, să-mi imaginez tot felul de universuri. Am fost un copil destul de singuratic, nu neapărat cu voie – nu aveam nici frați și, deși locuiam la Cîmpina și eram practic de acolo, pentru copiii de vîrsta mea eram privit ca „ăla de la București“, ceea ce era foarte ciudat. Sigur, aveam niște vecini cu care mă jucam, dar nu am fost integrat pînă la capăt.
A fost asta o pecete a comunismului? Părinții nu își creșteau copiii pînă pe la 5-6 ani sau chiar mai mult?
Sigur, motivele care au stat în spatele acestei decizii explicate ulterior erau de ordin practic și al mijloacelor de supraviețuire. Erau anii foametei, anii ’80. Nici la Cîmpina nu era cu mult mai ușor. Au fost ani grei, am amintirile cozilor interminabile, amintirea momentului în care, în clasa I, la început, am fost puși să stăm cu stegulețele în față de la 6 dimineața, la Palatul Pionierilor, la inaugurare. L-am văzut pe Ceaușescu trecînd cu mașina. Și pe Elena. Cea mai urîtă amintire este spaima de a fi supravegheat. Ca toți oamenii de atunci, ai mei ascultau Europa Liberă, dar să spui asta în public, îți dai seama ce ar fi însemnat? Știu că la un moment dat, eram în clasa I sau a II-a și am făcut o propoziție şi, fără legătură cu radioul, am folosit sintagma „Europa Liberă“. Nu am dormit trei nopți de teroare, credeam că or să vină să-i ridice pe ai mei. Acesta era nivelul de teamă la care se putea ajunge.
Tatăl dvs. a fost decanul Facultăţii de Ştiinţe Aplicate la Politehnică, mama – informatician, iar unchiul Eusebiu Ștefănescu – actor.
Unchiul meu Eusebiu Ștefănescu a echilibrat zona asta – un actor pasionat de filozofie, care citea enorm. Venea foarte des la Cîmpina, în anii aceia încă nu era la Teatrul Mic. Plus week-end-urile în care aducea acolo toată boema română – am aflat abia după aia că am cunoscut-o. Și bunicul punîndu-le pe masă vinul din beci. Cînd am mai crescut un picuț, cu unchiul meu am avut primele discuții despre filozofie. Îmi vorbea ca unui om mare. Cel mai bun lucru pe care poți să îl faci cu un copil este să nu îl tratezi de sus… Mi-a dat o deschidere și o încredere deosebite. Este o figură decisivă pe acest drum, la fel cum este şi sora lui şi a mamei mele, Mirela Ştefănescu, o mare profesoară de matematică, în a cărei bibliotecă enormă l‑am descoperit, la 14 ani, pe Platon. Şi de‑a-tunci îl tot redescopăr!
Cum aţi știut că este ea, filozofia?
Este o glumă între prietenii și colegii mei, care îmi spun: „Sigur, Cristi citea Critica rațiunii pure cînd eu descoperisem cărțile de colorat“. Trolling afectuos. Am mai fost întrebat și am răspuns mereu foarte sincer: eu sînt unul dintre cei care au avut șansa și neșansa de a-și dori un singur lucru pe linia carierei, ca adolescent, spuneam: „Eu vreau să citesc, să scriu și să predau filozofia“. De la 14 ani. De ce? Aici sînt multe explicații: influența unchiului meu, în primul rînd; începutul anilor ’90, care a echivalat cu o anumită deschidere, un anumit tip de recuperare a filozofiei. Facultatea de Filozofie a continuat să existe întreaga perioadă comunistă, ceea ce a fost o performanță. A presupus un preț serios de plătit de către anumiți profesori, anumite figuri care şi-au asumat o negociere cu un sistem. De ce să dublezi învățămîntul oficial de partid, filozofia de stat, filozofia unică, cu altă facultate? Ce acrobații, ce compromisuri și ce abilități vor fi dovedit oameni care au fost apoi, după Revoluție, scuipați, înjurați… Anul ’89 a însemnat și eliberarea. A fost cumva o vîrstă de aur.
De nişte ani nu mai avem examen scris de admitere la Filozofie, avem doar media de Bac și depunerea dosarului. Ăsta este un subiect de tristețe pe toate planurile, mă uit la ce se întîmplă cu destinul filologiei clasice. Este de două ori tragic – se aplică un anumit tip de reforme antreprenoriale într-un mod prematur și incomplet, combinat cu imposibilitatea de a face foarte clară, în urechile opiniei publice, miza formativă extraordinară a anumitor zone socio-umane. E tragic cînd mă uit la tinerii care atunci erau un pic mai mari decît mine, cu doi-trei ani, în lotul național de latină: un coleg s-a sinucis acum cîțiva ani, un altul, care a fost și profesor acolo, fiul profesorului Tabarcea, care a fondat Facultatea de Relații Publice și Comunicare, a murit acum puțin timp, la 40 de ani. Parcă destinul disciplinei academice este proiectat și în plan existențial. Pierderea acestui tip de rădăcini și de atenție pentru domeniul latinei este genul de pierdere pe care nu o înțelegi mîine-poimîine, ci pe termen lung… De ani buni există această tensiune, în ceea ce înseamnă conceperea universității, între două viziuni: cea romantică, humboldtiană, a universității care formează oameni, cetățeni, intelectuali, și o viziune managerială – care privește universitatea în relație directă cu piața, cu nevoile ei.
Am văzut că și Facultatea de Filozofie a început să se adapteze și pentru această a doua perspectivă…
Dacă te uiți în Occident, în mediul anglo-saxon, care e în momentul ăsta prevalent, filozofia este într-un reviriment extraordinar. Sigur, nu mai e învăţămîntul din vremea interbelică, dar filozofia este într-o vîrstă a facilitării și a echipelor de cercetare, acesta e momentul. Există această zonă în care un om cu educație, cu instrucție filozofică, nu rămîne neapărat în zona academică, devine un practician care poate lega echipe interdisciplinare, furnizează un anumit tip de competență și de consultanță. Vezi tot mai mult nevoia de eticieni în diferite zone, inclusiv în cele corporatiste. Există, apoi, acest domeniu care în Vest merge tot mai bine, al consilierii, al consultanței filozofice personale. La noi, Laurențiu Staicu, prin Asociația de Filozofie Practică, mişcă lucrurile atît cît se poate în direcția asta. În Vest este un alt avantaj, acolo consilierea filozofică vine pe un teren în care deja există un anumit nivel de bunăstare și reflexul de a merge la psihoterapeut. Consilierea filozofică nu este o alternativă la psihoterapie, este ceva complementar în cele mai multe cazuri. Este un tip de căutare împreună a unui anumit adevăr al tău, de a-ți pune mai multă ordine în minte și, astfel, în viață. Spre deosebire de un anumit tip de psihoterapie, nu se axează pe introspecție sau pe interioritate – filozofia din capul locului se face în afară. Nu mă întreb „Cum mă face să mă simt X?“ și „De ce mă simt așa?“. Mă întreb mai mult „De ce cred ceea ce cred?“, „Ce temeiuri am?“. Nu încerc să-mi înțeleg, de exemplu, sentimentul de vinovăție, încerc să capăt o înțelegere superioară a conceptului de „vină“ și a rădăcinilor sale. „De unde vin chestiile astea? Cît sînt religioase, cît sînt inoculate? Cît vădesc anumite traume?“ Dacă există un teren deja fertil pentru psihoterapie, atunci și consilierii filozofice îi merge bine. La noi totul este într-un decalaj explicabil.
Credeţi că studenții care au dubii vor înțelege oportunitățile Facultății de Filozofie?
Noi putem arăta că dacă gîndim în acești termeni, ai economiei de piață și ai competitivității, absolvenții noștri se descurcă la fel de bine sau chiar mai bine decît mulți de la alte facultăți socio-umane, la care vorbim de mii de înscriși. Dacă te uiți pe ridicolul ăsta din nomenclatură, meseria de filozof e trecută, dar e foarte greu să găsești o astfel de funcție, nu ştii cîți rămîn în mediul academic. Cei mai mulți pleacă, îi găsești în toate zonele, de la jurnalism la comunicare, la politică, sau în corporații. Este la modă tipul acesta de dublă specializare, în America nu prea ajungi la un birou de avocatură de top dacă nu ai studiat și filozofia. Există această specializare PPE – Philosophy, Politics and Economics –, care este extrem de căutată – spuneau cei de la Oxford că cei mai buni studenți cam sînt acum acolo. Pînă va ajunge la noi schimbarea – ce faci cu filozofia? – în mintea părinților, vom avea niște dificultăți pe care sper să le depășim, pentru că ar fi păcat pentru societatea românească, nu numai pentru noi.
Eu zic mereu că singurul politician de care nu îmi este frică este la bază filozof, absolvent de Filozofie.
Îmi aduc aminte de un interviu de acum cîțiva ani, cu o mare profesoară din Vest: „De ce trebuie să fie un filozof în orice comitet de etică?“. Avem jurist, avem eventual preot, medic… Fără filozof, practic, nu se înțeleg între ei. Există foarte multe tipuri de oportunități. Pentru oricine, indiferent ce faci, politică, filozofie… alegerea o faci și o reiterezi după aceea: adevăr sau putere. Pînă la urmă, te lași mînat de această căutare, chiar dacă evenimentele te pot pune la un moment dat în poziții foarte incomode; alegi să dispui de cuvinte, de oameni, sau să dispui de acest tip de privire asupra lumii, a limbajului, asupra lumii fondate pe relații de putere.
Poate ne-ar trebui un filozof peste tot, și la Curtea Constituțională, și la Președinție…
Un ofițer de etică. Sună comic sintagma.
a consemnat Bianca DRAGOMIR