Opt zile prin Iran

Oare călătoriile intră la capitolul experienţe de cunoaştere veritabile? Ce anume poţi cunoaşte sau înţelege dintr-o ţară în opt zile? Turismul e o iluzie colectivă de familiaritate sau cel mai mic numitor comun al experienţelor transnaţionale?

Am plecat la Teheran la invitaţia Ambasadei Iranului, ca „să scriu ce văd“. Şi oare suprastimularea aceasta vizuală cu lucruri noi şi minunate nu e o intoxicaţie perfidă, o vrajă ca un coup de foudre din care dispare discernămîntul şi rămîne… adicţia? Pentru că Iranul vine spre tine cu graţii aproape senzuale şi tot mai vrei…

Fiecare dintre noi are o persona de zi cu zi şi cîteva farmece regizate de seară. Aşa e şi ţara asta. La Teheran te impresionează diurn performanţa citadină, construcţiile record, autostrăzile impecabile, parcurile perfecte. Teheran e un oraş al eficienţei. Seara, totul are paiete, iluminatul stradal e intens, viu, din toate unghiurile, în culori diverse şi schimbătoare. Pentru că persanii sînt hipersociabili şi stau mult de vorbă afară, pe poduri, în parcuri, ba chiar în parcări cu ceva verdeaţă, pe iarbă oriunde, spaţiul exterior este personalizat, un fel de living sui-generis. În moscheile şiite se vine nu doar la rugăciune, ci şi la relaxare. Copiii aleargă fără prea multă pietate pe sub barba lui Khomeini la Jamaran (loc în nordul Teheranului unde a locuit imamul) sau la Behesht-e Zahra (moscheea-mormînt a ayatollahului şi a fiului acestuia, tot imam). Femeile stau de vorbă în dosul perdelei verzi care le separă de bărbaţi (separare simbolică, pentru că segregarea fizică nu e atît de strictă la şiiţi ca la alte secte islamice, dar e adevărat că nu e permisă atingerea dintre un bărbat şi o femeie dacă nu sînt înrudiţi).

Oricine trece prin Teheran ar trebui să vadă tezaurul Iranului, găzduit de banca Markazi Jomhouri. Este o experienţă rară, de obicei turiştii nu sînt pur şi simplu invitaţi să vadă bogăţiile lumeşti ale unui stat în alte ţări. Să spunem doar că valoarea însumată a tuturor perlelor, diamantelor, rubinelor sau a altor „deşertăciuni“ adunate încă din perioada dinastiei Savafide e suficientă să cumpere Statele Unite, un detaliu repetat obsesiv de ghidul nostru. Obsesie antiamericană acută? Ce mai contează? Urci înapoi la lumina soarelui din pîntecele întunecat al băncii Markazi bolnav de nevroza regelui Midas.

În Shiraz nu am gustat vinul care îl făcea atît de volubil pe Saadi. Soiurile de struguri de Shiraz se cultivă azi în Australia şi California. Iran e un stat islamic şi consumul de alcool se pedepseşte conform legii. Dar sînt alte lucruri de văzut şi de gustat. Pentru că ieşirea din ţară le pune probleme, iranienii fac turism intern masiv. Îi vezi în grădina Saadie, la mausoleul lui Hafez, la moscheea Atigh sau la cetatea Persepolis. Merg cu copiii de mînă şi se pozează intensiv. Probabil că acest gest ritual le dă iluzia că au făcut ceva notabil, important, că au amintiri. Că au experienţe diverse şi exotice. Sînt veseli, tonici şi zgomotoşi. La Persepolis fetiţele de şcoală generală fac un contrast minunat cu peisajul: pe fundalul prăfos al cetăţii antice vin elevele, îmbrăcate şi îmbrobodite colorat, să înveţe istorie. Persepolis era capitala Imperiului persan din Antichitate, stabilită pe vremea lui Darius I. A fost descoperită la începutul secolului al XX-lea şi dezgropată din nisipul deşertului timp de şapte ani, de către americani. E o structură maiestuoasă, pierdută în deşertul pietros, care mai păstrează porţile vegheate de cai mitici, înaripaţi. Nu trebuie să ai o mare sensibilitate pentru istorie ca să fii impresionat. Structura e enormă, cu sculpturi extraordinar de frumoase şi de detaliate. Pe mari suprafeţe, odinioară, aici erau păduri de cedri. În deşertul pietros în care te afli, asta îţi dă emoţii metafizice.

Vorbesc bine engleză copilele de şcoală şi sînt ahtiate să se pozeze cu oricine nu e persan. Cu doar trei milioane de turişti pe an, orice faţă palidă e de un exotism prea tentant ca să fie ignorată. Am întîlnit aici şi un profesor de engleză încîntat că are cu cine să vorbească despre relaţii amoroase. Pentru un popor cu femei învăluite în negru, iranienii sînt delicios de indiscreţi. Mă întreabă la ce vîrstă ne căsătorim noi, europenii, dacă divorţăm repede, dacă ne recăsătorim. Copiii te întreabă dacă eşti creştin şi dacă nu vrei să treci la islam. Nu există subiect incorect politic pentru persanii ăştia curioşi.

Pentru că feminitatea e tabuizată în Iran, băieţii o remarcă pe orice femeie de altă naţie cu o viteză dublă. Şi sînt la fel de dezinhibaţi în a se uita după femei. Poate pentru că în islam hijab-ul este o declaraţie politică antiseducţie şi nu se poate trăi fără aşa ceva. Dar seducţia îşi găseşte modurile subtile de expresie în Iran, ba chiar devine mai abilă. Femeile învaţă să privească altfel, au gene care par să se fi alungit genetic în decursul cîtorva generaţii, drept compensaţie la ascunderea altor părţi ale corpului. Zîmbesc larg cu dinţii lor albiţi impecabil sau gesticulează senzual cu degetele lungi şi manichiura perfectă. Cînd ţi se aduce un ceai, cazi în contemplaţie.

Mi-ar fi plăcut să ajung la Tabriz sau Yazd, ultima zonă unde cultul lui Zoroastru se mai practică. Dar am fost în Esfahan ca în Arcadia. Un oraş frumos şi verde, cu multe poduri vechi unde, evident, persanii merg să stea la taclale. Podul celor 33 de arcade are un aer enigmatic pe seară, luminat din nişe, de dedesubt. Vocea imamului acoperă pentru două ore claxoanele din Esfahan. Sînt fermecată. La moscheea Jameh sau la Chehel Sotoun mi-am dorit să fi studiat Artele, pentru că experienţa amatoare, subiectivă, de turist e frustrantă. Trebuie să ai anumite unelte ca să poţi „digera“ cerebral nişte stimuli. De-aia detest eu turismul abrutizant prin care se bifează cîte un loc, pe care îl uiţi în următoarea jumătate de oră. Tot aşa cum nu mănînci caviar contra cronometru şi la fiecare masă, locurile frumoase trebuie ingerate metodic.

Trebuie ca emoţia estetică să fie dublată de cea intelectuală, altfel ai senzaţia că pierzi enorm din ceea ce vezi. E atît de frumos orice perete, că rămîi cu gura căscată. Complexul Stendhal e o realitate, poţi să te sminteşti de ciudă că nu poţi integra total ceva atît de minunat… Pentru că aici diversitatea îţi vine de hac. Există atîta jubilaţie pentru detaliul dantelat, încît privirea cere îndurare. Iei o pauză şi-ţi cobori ochii către tînărul acela cu blugii strîmţi pe fund, care sparge seminţe. E odihnitor…

Iuliana Alexa este redactor-şef la revista Psychologies.

Foto: I. Alexa