Omagiu

Pentru cei care au traversat Epoca de la un cap la altul, prima lună din calendar era, an de an, luna celebrelor omagii, pentru El*, pentru Ea (sau viceversa, dacă ne raportăm la datele strict biografice – 7 ianuarie, respectiv 26 ianuarie), anunţate cu mult înainte şi rezumate cu ecou prelungit mult timp după. Era un cor etern şi nestăvilit, pe toate canalele media, în toate ziarele, fie politice, fie culturale, la radio – muzica revoluţionară curgea în şuvoi continuu, cele două ore de transmisie televizată cotidiană îţi alterau retina, la şcoală, la facultate, la grădiniţă, de la şoimi pînă la pionieri, utecişti, membri plini, toată suflarea vibra la unison de fiorul transnaţional al naşterii marilor cîrmaci ai României. Omagiul nu putea fi decît „vibrant“, „emoţionant“, „sincer“, „loial“, „patetic“, „mişcător“ pînă la lacrimi, „profund“, „de profundă recunoştinţă“, „fierbinte“ pînă la incandescent, el izbucnea din milioane de piepturi, era expresia iubirii exclusive şi absolute a tuturor oamenilor de la oraşe şi sate, pentru genialii conducători.

În răstimp, viaţa cotidiană a individului nu mai preocupa de mult forurile competente, decît la nivelul baremului impus de directiva de partid şi de stat. Dar şi aici, omagiul era perpetuu, printre dinţi, scuipat, înjurat, chilăvit de dispreţ, ură şi, mai ales, disperare.

***

În acel ianuarie etern omagiat, „monstrul“ îşi ocupase locul în piaţa Amzei (nu atribui cuvîntului ghilimetat vreo conotaţie peiorativă, ci din contră), încă de cu noapte, în aceeaşi linişte mormîntală care cuprinsese, în celebrele ierni „de aur“ optzeciste, întreaga ţară. Avînd fizionomia unei uriaşe arătări preistorice – căci „muritorii de rînd“ (sintagmă cu sens propriu, stăruitorii în ale agonisirii sporind de la zi la zi „rîndurile“ muritorilor, nu puţini simţindu-şi „obştescul sfîrşit“ iminent, ca un gest de generozitate jertfit nobilului ideal comunist) îşi pierduseră individualitatea şi identitatea, omogenizîndu-se într-un conglomerat cu mintea îngheţată şi suflarea degerată –, monstrul nu mai reacţiona decît în bloc, cu gesturi scurte, cu vorba congelată, cu privirea umbrită de căciulile cenuşii, trase peste urechi. Era evident celebra coadă eternizată pe vecie în piaţă, aşteptînd să vadă „dacă se bagă“, „cînd se bagă“ şi „ce se bagă“ în dimineaţa respectivă, cu ce adică muritorul de rînd îşi putea umple „mulţumit“ sacoşa, după ore întregi de aşteptare într-un Bucureşti congelat la temperaturi mult sub limita gerului.

Ei bine, în acea zi de ianuarie omagial şi omagiat, se băgaseră ouă. Monstrul se mişca cu greu, abia reuşind – la interval de ore – să-şi desprindă de caldarîm tălpile degerate care făcuseră corp comun cu asfaltul, să mai înainteze un pas-doi, distanţă care, raportată la sutele de metri pe care-i avea de parcurs (căci coada, însumînd cam cinci-şase oameni pe rînd, era îmbîrligată, ca de obicei, cam de trei ori în jurul proprie-i axe, pînă la benzinărie, lăsînd de mult în urmă Teatrul „Ion Creangă“), era absolut neglijabilă. În acea mortificare generală, cînd cerul plumburiu, care închidea ermetic întregul oraş, nu mai părea dispus să mai cearnă, vreodată, vreo undă de lumină trandafirie, cînd totul în jur – şi oraşul, cu atît mai mult umilii săi locuitori – părea să-şi fi scris pe veci destinul în această coadă, ei bine, în acea atmosferă de sfîrşit de lume, s-a auzit deodată strigătul de catharsis: „Futu-ţi polimerii mă-tii!“ Rog a mi se ierta insolenţa de a ortografia întocmai cuvîntul incriminat îndeobşte al unei înjurături, dar cred că folosirea de puncte, puncte, în acest caz, ar duce la „de-punctarea“ mesajului, ştirbindu-i parcă rezonanţa extraordinară al cărei ecou făcea să răsune, eliberator, spaţiul pieţei – perfect delimitat de vieţile noastre –, în care monstrul – frigul îşi pierduse, în mod miraculous, „valenţele“ –, contorsionat de rîs, îşi scutura, eliberat, înfăţişarea.

Bietul om, privit cu invidie, pînă de curînd, de cei din coadă – căci reuşise performanţa absolută să-şi vadă visul cu ochii –, în clipa următoare, înmărmurit de stupoare, îşi admira cu ură şi disperare conţinutul pungii de plastic – ale cărei baiere cedaseră –, care transformase caldarîmul cenuşiu într-o pată de culoare.

Multă vreme episodul a circulat sub formă de banc, dar nu era, sau nu numai... era o înjurătură personalizată, ce viza partea academiciano-savantă a celebrului cuplu. Cu siguranţă, semenul nostru nu putea să conştientizeze, pe moment, performanţa estetică a amarnicei sale concluzii care-l recomanda ca unul din genialii creatori de folclor contemporan din Epoca de aur.

Am ţinut să repun în circuitul public această sublimă creaţie anonimă – chiar dacă, pentru cei mai tineri cititori ai Dilemei vechi, decodificarea mesajului încriptat în cele cîteva cuvinte poate părea, la prima vedere, o operaţiune nu chiar la îndemînă –, nu doar din dorinţa de a reînvia trecutul recent, cît şi ca material bibliografic pentru vreun studiu privind „înjurătura la români“ (cu siguranţă, un alt controversat subiect de „mîndrie naţională“).

* Vezi şi „Antinostalgia“ din p. 10.