Nimic despre Japonia

Sînt la Tokyo de mai bine de jumătate de an şi nu pot să spun nimic despre Japonia, mă exprim cel mult prin poze; mulţi amici m-au întrebat de ce nu scriu un blog. În afara faptului că ideea de blog ca jurnal nu-mi surîde, cred că pur şi simplu n-aş putea, mi-e foarte greu să pun în cuvinte toată povestea asta. Nu cred că Japonia poate fi explicată şi cu siguranţă nu-mi asum responsabilitatea să o fac taman eu. Mă întreb ce înţelege un turist care stă aici zece zile. N-o să uit niciodată senzaţia din taxi privind, în prima seară la Tokyo, bulevardele cu clădiri înalte şi neoane fără număr, exact ca în Lost in Translation; la radio era „Hotel California“ şi parcă niciodată cuvintele „this could be heaven / this could be hell“ n-au avut atîta sens.

N-am să uit nici primii cireşi înfloriţi, nici primul – pe rînd – karaoke, kabuki, canal de televiziune japonez, magazin cu artefacte pentru otaku din Akihabara, contact cu toaletele supersonice, taifun, cutremur, apus cu zgomot electric de cicade; fiecare clişeu despre care auzim cînd vine vorba de Japonia e impresionant. Dar scos din context rămîne doar o senzaţie. Pe urmă, mai sînt şi lucrurile care te spulberă mult mai discret şi violent, în acelaşi timp, lucruri „micuţiste“, ca să-i citez pe colegii mei Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Cum ar fi că la intrarea în cutiuţa în care stau, care se cheamă apartament, mă aştepta o pereche de papuci maro din imitaţie de piele, căci în contract scrie clar să nu intri încălţat în casă. Cum e cultura asta a moţăitului legitim, peste tot, oricum, în orice poziţie, în timpul cursului, în pauză cu capul pe birou sau pe masă, pe bancă, în metrou, pe stradă; se poate să dormi cu iPad-ul în braţe în metrou, fără griji; încă n-am văzut pe nimeni dormind la restaurant, dar sînt sigură că se practică.

E nepoliticos să mănînci sau să bei pe stradă; cu toate acestea, Japonia are mai multe distribuitoare automate de băuturi decît locuitori; cum fac? De cînd sînt aici, nu am văzut pe nimeni bînd sau mîncînd pe stradă, nici măcar în timpul verii, care este cam cea de la Bucureşti plus umiditate 100%; nu-i mai loveşte şi pe ei setea aia rea? Se pare că îi loveşte, dar se opresc, cumpără băutura şi o beau pe toată lîngă automat; ceea ce explică şi coşurile de gunoi de lîngă fiecare dintre aceste automate, ca fiind şi singurele coşuri de gunoi publice existente. Ce te plimbi la Londra cu punga pînă găseşti un coş de gunoi, da’ ce te mai plimbi la Tokyo...

Sub nici o formă nu poţi să-ţi sufli nasul în public, mai bine îl tragi. Lucru şi mai greu cu atîta aer condiţionat şi cînd la fiecare colţ cineva îţi dă un pachet de şerveţele. Împărţirea asta a pachetelor de şerveţele cu reclame în loc de etichetă pentru mine e unicat. Cînd am întrebat de ce şerveţele, mi s-a spus că pînă recent toaletele publice japoneze nu aveau hîrtie igienică (vă sună cunoscut?). Acum nu mai e cazul, şi mă gîndesc că de fapt cu astea supersonice nici nu mai au nevoie...

Cum au distribuitor cu nişte pungi de plastic lungi şi transparente în care îşi pun umbrelele, să nu ude prin interior; umbrele şi ele majoritatea transparente, de se vede prin ele cerul – ceea ce le face mult mai puţin opresive. Bineînţeles că n-ar funcţiona la feritul de soare, care este un sport naţional, dotat cu echipamente speciale gen mănuşi albe de vară, din bumbac, lungi pînă la umăr. Benzinăriile nu prea au pompe pe pămînt, la cele mai multe atîrnă furtunele din tavan. Atenţia la detaliu este incredibilă, cornetul de îngheţată are două mici decupaje speciale pentru degete, ca să-l poţi extrage uşor din ambalaj cînd ajungi la momentul în care vrei să-l mănînci.

Şi lista de micuţisme – ca şi cea de clişee arhicunoscute – e infinită.

Am zile în care toate astea mă amuză şi zile în care îmi vine să le sparg tuturor capul; dacă nu există precedent, eşti pierdut. Mi se pare că pentru prima dată în viaţă trebuie să uit tot ce ştiam – că nimic nu se aplică aici. Trăiesc senzaţia de analfabetism nu numai la figurat, ci şi la propriu, iar asta e o lecţie supremă de umilinţă; problema cu limbă japoneză e că înţelegi ce spune lumea şi te poţi exprima relativ rapid, dar durează foarte mult pînă poţi să citeşti şi să scrii. Şi buba e că din cele trei alfabete, deşi înveţi rapid două (care de fapt sînt silabare) a cîte o sută de semne fiecare, al treilea, kanji, care e crucial, ia o grămadă de timp.

Plus impresia continuă că totul e pe dos. O ţară în care plăteşti o bulă de orez cu acelaşi card cu care intri la metrou, dar chiria – cash. În care legumele şi fructele sînt cele mai scumpe şi se vînd la bucată. Toate uşile se deschid spre exterior, butoanele în lift sînt pe partea stîngă, supa se soarbe, din carne se muşcă, nasul ţi-l tragi, nu există oră de vară şi de iarnă, lumea stă la film religios pînă la sfîrşit cînd se termină creditele, anul lor şcolar şi academic începe în aprilie şi se termină în februarie (deci semestrul întîi e doi şi invers). Măcar cu traficul pe partea stîngă eram obişnuită din Anglia.

Şi de fiecare dată cînd mi se pare ceva ilogic, mai devreme sau mai tîrziu ajung să înţeleg că în logică locală totul are sensul cel mai perfect şi evident. Şi de-asta nu am cum să scriu despre Japonia. În primul rînd că, dacă o fac pe un blog ar însemna să revin la fiecare post de o mie de ori, pînă înţeleg şi eu, în final, care e treaba; în al doilea rînd, că n-aş face decît ce am făcut de la începutul acestui text şi pînă aici, să repet nişte lucruri care, înşiruite aşa ca aici şi total ieşite din context, nu înseamnă absolut nimic. Nu mi le asum fiindcă nu vreau să propag aceeaşi imagine a unei Japonii ciudate, dar totuşi fascinante pe care o avem cu toţii şi care este reciclată la infinit, dar prea puţin explicată şi pusă în context.

Am hotărît însă – la provocarea amicului meu de aici Horea Sibişteanu, să fac un exerciţiu şi să mă uit la Japonia prin vizorul a ceea ce îmi place cel mai mult la Tokyo: copiii şi bătrînii; fac şi ei parte din micuţismele discret spulberătoare ale Japoniei.

Încep cu ce altceva decît cu desene animate! Staţia cea mai apropiată de tren de lîngă casa mea se numeşte Takadanobaba. Creatorul lui Astroboy (Atom cum îi spun ei) locuia în zonă, drept pentru care, de cîte ori intră în gară un tren sau un metrou, se aude din toate difuzoarele melodia celebră din la fel de celebrul desen animat. Într-o zi la cursul de japoneză, pe la început, am întrebat dacă Takadanobaba înseamnă „baba din Takadano“, întrucît „baba“ e singurul cuvînt pe care l-am întîlnit care înseamnă acelaşi lucru în română şi japoneză. La fel cum mi se explicase că nu pot să folosesc verbul „a (se) culca“ şi „babă“ – e incredibil de nepoliticos, mai ales ieşind de pe buze feminine. Am aflat şi cuvintele politicoase pentru doamne şi domni în vîrstă, care se termină indubitabil în san.

Pe locul întîi în clasamentul meu personal de pînă acum se situează un moşuleţ care ieşise la plimbare pe stradă cu o broască ţestoasă foarte mare, pe care o încălţase cu nişte botoşei roşii, aplicaţi doar pe labele din spate. Avea un soi de maşinărie în mînă care putea fi ori un joc electronic, ori telecomanda broaştei. A făcut semne disperate să nu cumva să i se fotografieze animalul; prea tîrziu. După care a spus foarte calm că nu se supără dacă apare el în fotografii.

În altă zi a apărut în acelaşi loc un alt moşuleţ, cu un zîmbet pînă la Kyoto, mi-a făcut cu mîna şi a trecut mai departe. O oră mai tîrziu mă striga cineva de pe o străduţă... acelaşi moşuleţ; îi zîmbesc, îi zic din nou bună ziua şi îi admir aparatul foto pe care îl ţinea mîndru la piept; zîmbeşte încurcat că nu... Nu ajung acasă la magazinul local de legume din colţ... şi de cine mă izbesc!? De acelaşi moşuleţ, care de data asta vine şi începe să vorbească fără să se mai oprească. Că el preferă pozele pe film, că astea digitale parcă nu sînt aşa frumoase; îi zic că sînt perfect de acord cu el, mai pălăvrăgim de una, de alta.

În drum spre casă am mai văzut: o bătrînică cu geacă mov asortată la trotinetă, un centru de bătrînei unde mai mulţi îl ajutau pe unul dintre ei să traverseze sala în mers iar restul încurajau şi aplaudau ca la fotbal.

Bătrîneii din Tokyo au şi cartierul lor, pe numele lui Sugamo, zis şi „Harajuku al bătrînilor“, Harajuku fiind scena principală a subculturilor de tineret. Magazinaşe infinite de o parte şi de alta a străzii principale din Sugamo vînd lucruri exclusiv pentru ei. Cele mai întîlnite articole sînt cele de lenjerie roşie, menite să poarte noroc şi găsibile în toate formele, texturile şi lungimile imaginabile. Într-un magazin special de beţişoare, m-a acostat o bătrînică şi mi-a explicat cum cele alese de ea sînt mai bune pentru că au aderenţă mult mai mare. M-a întrebat direct, senin, dacă cele pe care le aveam eu în coşuleţ erau cadou... şi pentru cine. Bătrîneii sînt peste tot, veseli şi dichisiţi, simpatici şi activi; în metrou mă gîndesc întotdeauna de două ori pînă ofer locul unei persoane în vîrstă, dacă chiar o fi avînd nevoie sau mai tare aş jigni-o, căci Japonia are una dintre populaţiile cu cea mai mare longevitate.

Copiii, mai ales cei foarte mici, sînt iar fabuloşi. Îmi place mult sufixul folosit pentru ei, -chan în loc de -san. Mă amuză că sînt consideraţi tip pisică sau cîine. Copilul tip pisică e drăguţ în public, dar groaznic acasă, pe cînd cel cîine e timid în public, dar cuminte acasă. Cîini sau pisici, mie îmi plac toţi. Îmi povesteau zilele trecute nişte fete britanice cum, deşi al lor instinct matern doarme de obicei, cînd au văzut mogîldeţe japoneze li s-a trezit bombastic. Cred şi eu că există ceva la copiii ăştia care trezeşte nişte lucruri foarte rudimentare. Dar mai cred şi că îmi vine să îi iau pe toţi în braţe pentru că nu prea se poate: aici nu ating pe nimeni şi nimeni nu mă atinge. Şi iată cum subtil intervine contextul.

Aş vrea să pot să-i iau pe toţi în braţe, copii şi bătrîni, pentru că sînt singurii care par că nu s-ar şoca, precum con-poporenii lor cu vîrste de mijloc, de acest simplu gest al atingerii. Mă întreb uneori, dacă dă maşina peste mine, cum fac oamenii ăştia să mă adune de pe stradă, cînd nimeni niciodată în nici o formă de contact social nu te atinge în public. Adică, oameni buni, japonezii nu dansează. Nu în accepţiunea noastră de dans – mai au şi ei dansuri tradiţionale tip spectacol (de exemplu bon), dar în care cu siguranţă nu se ating.

Ei bine, în contrast cu adulţii transpiraţi de încotoşmănarea în datoria civică de shakaijin (membru adult şi deplin şi responsabil al societăţii), de reguli peste reguli care trebuie respectate, de limbaje diferite în contexte diferite, extremele de vîrstă sînt incredibil de relaxate şi simpatice. Nu-şi cîntăresc de o mie de ori cuvintele şi nu le e frică să mă ofenseze în vreun fel. Nu se gîndesc în fiecare secundă dacă îmi invadează spaţiul şi nu reuşesc, încercînd să fie ultrapoliticoşi şi încurajatori prin a-mi repeta la infinit cît de bine vorbesc limba japoneză şi cît de bine mă folosesc de beţişoare cînd mănînc, să mă microagreseze. Toţi copiii se holbează la mine, în ciuda eforturilor disperate ale părinţilor de a le devia privirile curioase, iar cei ai amicilor, cu care ajung să şi vorbesc, rîd – cum e şi normal – de japoneza mea. Bătrînii mă abordează pe stradă, mă întreabă de unde mi-am cumpărat şlapii şi, după ce ascultă atenţi întorsăturile mele de frază total aiurea, rîd şi ei, cred că de bucurie că mă înţeleg. Unii, foarte puţini, sînt rasişti pe faţă.

De ce extremele de vîrstă contrastează atît de mult cu adulţii e o muncă titanică de înţelegere în spate, de descifrare a multiplelor consecinţe istorice, geografice, economice şi culturale. Faptul că moşuleţul cu aparatul foto a venit să-mi vorbească pe stradă poate fi banal în altă parte, aici însă e ieşit din comun pentru că nici un japonez n-o să vină, aşa din senin, să mă abordeze, decît dacă are impresia că sînt pierdută şi mă poate ajuta cu ceva. De ce sînt bătrîneii fericiţi şi dichisiţi? Printre altele, şi deloc de neglijat, pentru că au un trai confortabil, nu duc lipsă de nimic şi cu siguranţă nu stau la coadă la medicamente. Faptul că au ajuns la o vîrstă la care îşi permit în sfîrşit să facă şi să spună exact ce le tună nu e tipic bătrîneilor japonezi; nici sinceritatea nu e specifică copiilor japonezi; specific e efectul paradoxal al acestei relaxări, în contrast cu complicata reţea a aşteptărilor de interacţiune socială de aici.

Raluca Nagy este antropolog, dr. în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.