Unde greşesc ei, unde greşim noi
Un cititor care accesează un site al unei anumite publicaţii îşi alege singur ştirile pe care doreşte să le citească. Preferinţele publicului (online) reies din numărul de accesări sau din numărul de comentarii. Evident, numărul de accesări oferă anumite indicii asupra popularităţii unui material, şi nu neapărat asupra calităţii lui. Dar nu despre calitate vorbim, ci despre ştirile externe din presa românească. Mai precis, vorbim despre modul în care, de multe ori, jurnaliştii de politică externă din România comit aceleaşi erori ca şi colegii din media occidentală.
Epoca digitală face ca informaţia să traverseze planeta în doar cîteva minute. Astfel, un jurnalist trebuie să aleagă cîteva ştiri din cîteva sute, pe care să le ofere publicului. Cu puţin timp înainte de a lăsa publicul să decidă gradul de interes asupra unor ştiri, chiar jurnalistul este cel ce decide asupra ştirilor care – crede el – merită citite. Ştirile finale ce ajung la public sînt de fapt o revistă a presei pe care o face chiar jurnalistul. În general, ştirile alese de jurnalişti sînt cele care întrunesc anumite criterii, fie personale, fie conforme cu valorile instituţiei media. În ciuda unei cantităţi de informaţie uriaşă, jurnalistul de politică externă din România ratează ştiri importante. Într-o anumită măsură, vina îi aparţine chiar lui. În general, un editor de ştiri externe se informează accesînd fluxurile agenţiilor de ştiri internaţionale sau site-urile principalelor cotidiene ale lumii. Toate acestea poartă însă un nume: mainstream media.
„Mainstream media“ dă tonul
Eroarea apare în momentul în care, tributar unor surse limitate de informare, jurnalistul român face aceleaşi greşeli ca şi colegii din afara ţării. Principala problemă a mainstream media occidentale este aceea că, în general, abordează/evită acelaşi tip de subiecte. Astfel, jurnaliştii români ratează ştiri importante doar pentru faptul că acestea au fost ratate de media străină. De cele mai multe ori, presa occidentală nu „ratează“ ştirile, ci doar le omite, cu bună ştiinţă. Cea mai bună scuză, într-o redacţie, atunci cînd se impută faptul că nu există o anumită ştire în ediţia print, este „păi, nu era pe agenţii“. Logica după care funcţionăm, de cele mai multe ori, este aceea că, dacă o ştire nu apare pe principalele agenţii sau pe principalele canale media consacrate, atunci ea nu există. Omitem însă că pe anumite subiecte funcţionează, şi nu doar în România, autocenzura. Omitem că nu doar jurnaliştii din România au propriile opinii sau că lucrează la o instituţie media cu o anumită linie.
Cum repetăm greşelile
Canalul de ştiri Fox News a realizat la începutul acestui an un top al ştirilor pe care mainstream media de peste Ocean nu le-a prezentat, deşi ele fuseseră făcute publice de unele instituţii media sau de unele bloguri. De fiecare dată, ratarea ştirii a fost un act benevol. Discutăm despre ştiri care, fie nu au apărut deloc în peisajul media consacrat, fie au apărut doar în cîteva rînduri, cînd scandalul era mult prea mare pentru a mai putea fi evitate. Prin urmare, nici mainstream media din România nu şi-a informat cititorii.
„Scandalul Van Jones“ a fost, poate, cea mai importantă ştire ratată cu bună ştiinţă de mainstream media americană. Fox News şi cîteva bloguri conservatoare au dezvăluit că „ţarul“ preşedintelui Obama pe probleme de mediu era membru fondator al mai multor organizaţii de extremă stîngă, radicale. Mai mult, Van Jones susţinuse anterior că Guvernul SUA se făcea vinovat direct pentru 11 septembrie. The New York Times şi Washington Post au ignorat ştirea timp de cîteva săptămîni, anunţînd însă, sec, doar demisia lui Van Jones.
Nici măcar „scandalul ACORN“ nu a prins paginile mainstream ale presei americane, deşi organizaţia este una dintre principalele susţinătoare ale preşedintelui Obama. Scandalul a izbucnit după ce unul dintre liderii ACORN a fost înregistrat, cu camera ascunsă, explicînd unor jurnalişti sub acoperire cum să falsifice documente, pentru 13 tinere aduse din El Salvador, ce urmau să lucreze în industria porno infantilă.Un alt scandal pe care mainstream media l-a evitat cu desăvîrşire l-a avut în centrul atenţiei pe „ţarul“ pe probleme ştiinţifice al preşedintelui. Acesta avansase anterior o serie de măsuri şocante pentru scăderea populaţiei, precum avortul obligatoriu sau sterilizarea cetăţenilor americani.
ClimateGate who?
Scandalul ClimateGate, despre care Dilema veche a scris în numărul din 10 decembrie, a fost amintit puţin sau deloc în media occidentală de stînga. Un discurs catastrofic nu doar că vinde mai bine, dar se şi pliază pe discursul de stînga, la modă în Occident. Faptul că oamenii de ştiinţă care promovează ideea unei apocalipse climatice admit în particular că nu au dovezi clare în acest sens nu a fost considerat o ştire importantă. ABC, CBS şi NBC au amintit scandalul doar după ce au fost ironizate de Jon Stewart, un „late-night-show star“ din Statele Unite. Stewart acuza exact faptul că aceste instituţii media evită subiectul cu bună ştiinţă.Un alt scandal evitat de media americană a avut în centru un oficial al Fundaţiei Naţionale de Artă, ce-i încuraja pe artişti să promoveze agenda politică a preşedintelui Obama. În România, ştirea ar fi amintit probabil de tezele de la Neptun, în SUA nu a amintit de nimic pentru că pur şi simplu ştirea nu a existat decît pe blogurile conservatoare, preluată ulterior de instituţiile media conservatoare, ce ocupă oricum o mică parte din piaţă. Oficialul a demisionat, iar presa liberală nu a pierdut nici acum ocazia să tacă.
Mainstream media a evitat în decembrie 2009 să amintească, măcar, un studiu al Universităţii George Mason care arăta că districtele democrate au primit aproximativ de două ori mai mulţi bani decît cele republicane.Cele mai multe ştiri de acest fel nu au apărut deloc sau abia au fost menţionate de presa americană. Prin urmare, majoritatea acestor subiecte nu au apărut nici în presa din România.
Cum funcţionează
Două ştiri similare, la peste şase luni distanţă în timp, explică „mecanismul“. La 27 martie 2009, Consiliul Drepturilor Omului, organism ONU, a adoptat o rezoluţie care cerea guvernelor să pedepsească grav „blasfemia religioasă“. Din acest organism fac parte ţări precum Algeria, Arabia Saudită, China, Cuba, Pakistan, Rusia, Vietnam sau Zimbabwe. În aprilie 2009 scriam pe blog că libertatea religioasă, un drept fundamental de altfel, depinde de libertatea de conştiinţă şi de expresie şi că reprezintă, totuşi, un drept individual. Îmi intitulam postarea „Ultima năzbîtie a lui Mohamed“, deoarece documentul a fost propus de Mohammad Al Quvaihes, la iniţiativa Consiliului Consultativ al Arabiei Saudite, un organism dominat de clericii radicali. Ştirea nu a apărut în presa din România pentru că pur şi simplu nu a existat în presa occidentală. Cîteva luni mai tîrziu, Comisia de la Veneţia adopta un raport care afirma că „libertatea religioasă este dependentă de libertatea de conştiinţă şi de libertatea de expresie“ şi că blasfemia nu poate fi incriminată.
În iulie 2009 a fost votat în Irlanda un document similar, ştire care însă nu a apărut în paginile nici unui cotidian din România. Ştim motivul. Presa occidentală a informat însă la începutul acestui an că legea intră în vigoare în Irlanda. Cine a citit presa în ultimele zile a găsit şi această ştire.
