Trăiască ecranocraţia! <p>- hiperinterviu cu hiperfilozoful Gilles LIPOVETSKY -
La sfîrşitul anilor â70, în Europa şi în Statele Unite ale Americii se vorbea despre postmodernitate; eu însumi am folosit acest concept. Postmodernitatea presupune, pe de o parte, uzura avangardei concomitent cu scăderea credibilităţii perspectivelor revoluţionare şi, pe de altă parte, o societate care funcţionează într-o logică a prezentului: consumerismul, divertismentul, televiziunea. Această societate centrată pe timpul prezent e postmodernă, căci modernismul era o societate revoluţionară care privea spre viitor. Postmodernitatea a fost un termen la modă. Însă mi-am dat seama că acest concept nu mai acoperea întru totul realitatea în care trăiam. Există trei principii fundamentale ale modernităţii: tehno-ştiinţa, piaţa liberă, democraţia şi drepturile omului. Aceste trei principii au devenit planetare; ele structurează funcţionarea lumii contemporane. Altfel spus, ceea ce modernitatea a inventat în Europa se generalizează acum, ba chiar a devenit un principiu organizator al lumii contemporane. Iată de ce cred că trebuie să vorbim nu de postmodernitate, ci de hipermodernitate. Adică de o exacerbare a principiilor fundamentale, congenitale, ale modernităţii. După modernitate a urmat postmodernitatea, iar acum trăim, spuneţi dumneavoastră, într-o eră a hipermodernităţii. Care sînt tendinţele pentru generaţia următoare? Ce urmează după acest hiper? Hipermodernitatea poate căpăta reliefuri şi figuri diferite. Să ne gîndim, de pildă, la consumerism. Trăim într-o societate hiperconsumeristă, însă - după cum ştiţi - folosirea excesivă a resurselor are efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Va trebui să inventăm tehnologii curate, ecologice, va trebui să producem mai multă energie regenerabilă. Rămînem în hiperconsumerism, dar vom căuta un echilibru planetar. Eu cred că există un hipercompatibil cu dezvoltarea durabilă. Care e regimul culturii în această logică a hiperconsumului? E o radicală schimbare a paradigmei. În tradiţia modernă, în secolul al XIX-lea, cultura se situa într-o logică opusă economiei: avangardiştii dispreţuiau succesul, banii, şi tot ce ţine de sfera comercială. Acest regim a dispărut. Astăzi, cultura a devenit un instrument al economiei; astăzi există manageri culturali; astăzi se vorbeşte despre capitalism cultural; cei care lucrează acum în domeniul cultural nu mai dispreţuiesc banii şi nici succesul. Dimpotrivă. Uitaţi-vă la arta contemporană! Uitaţi-vă la Damien Hirst, care vinde obiecte culturale pe sume gigantice! Gata cu modernitatea. Gata cu avangarda. În hipermodernitate, cultura a devenit o piaţă enormă. Ştiaţi că producţiile audiovizuale constituie primul post de export pentru SUA? Industria audiovizuală produce mai mulţi bani decît Boeing, mai mulţi bani decît toată industria aeronautică. Muzeele sînt făcute ca să atragă turişti, pentru a valoriza o ţară. Muzeele au devenit mărci. Guggenheim e cel mai bun exemplu în acest sens. Dar şi Luvru se exportă la Abu Dhabi. Pe de altă parte, producţiile comerciale, de orice fel, sînt din ce în ce mai conectate la lumea artelor: produsele de larg consum sînt proiectate (şi) de designeri, şi sînt promovate cu ajutorul unor departamente de creaţie, prin agenţii de publicitate. Cultura nu mai este exterioară lumii globale, ci participă la această lume. Şi asta ce semnificaţie are pentru noi? Sîntem mai cultivaţi? Amatorii devin consumatori. E o primă schimbare de statut. Dar să nu fim naivi. Toate politicile de "democratizare a culturii" sînt un eşec. Altfel spus, sînt mereu aceiaşi cei care merg la teatru, la operă, cei care vizitează muzee, cei care citesc etc. S-au făcut numeroase eforturi pentru a atrage masele spre producţiile culturale. Cu politici de ofertă nu faci nimic. Pe de altă parte, graţie mass-media există o creştere a nivelului de aşteptări şi de exigenţă al publicului din partea instituţiilor de artă. Oamenii vor să vadă din ce în ce mai mult, ascultă muzică, văd filme. Există o exigenţă a calităţii. Cultura a devenit un indicator de măsurare a calităţii vieţii. Dar şi un element de consum. Cultura, în sensul nobil al termenului, nu trebuie lichidată, şcoala nu trebuie să joace pe cartea consumului, şcoala trebuie să ne înveţe să nu fim doar simpli consumatori. Cultura trebuie să dea sens vieţii, să permită oamenilor să nu fie doar cumpărători ai unor produse de marcă, să-i ajute să găsească şi un alt ideal, dincolo de consum. În Ecranul global vorbiţi despre lumea contemporană, care e din ce în ce mai dominată de ecrane. Ce semnificaţie are această multiplicare a ecranelor? Nu sîntem decît la început... Există două ecrane: ecranul-informaţie şi ecranul-divertisment. Multă vreme, singurul ecran era cel de cinema. Astăzi computerul e omniprezent. Pe computer, utilizatorul e activ; la cinema, spectatorul e contemplativ. Pe computer, utilizatorul caută informaţia sau creează mesaje. În lumea ecranelor sîntem într-o lume a hiper-abundenţei. Şi trebuie să ne găsim repere. Rolul şcolii este, şi aici, hotărîtor. Ecranul permite oamenilor un acces nelimitat la informaţii. Fără informaţia de bază, fără cultură, această informaţie nu foloseşte la nimic. Pînă la urmă, în această ecranocraţie sîntem mai bine informaţi sau mai prost informaţi? Sîntem cu siguranţă mai bine informaţi pentru că informaţia e mai diversă. Aici, la Bucureşti, aveţi nenumărate posturi de televiziune locale şi puteţi urmări TV5, CNN etc. Dar nu ajunge. Cred că ecranul e necesar, dar nu suficient. Eu vorbesc în carte despre ecranul asistat. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să se raporteze la ecran, să le oferim mijloacele de a înţelege ce văd. Şcoala trebuie să ofere cultură generală, repere, criterii, să ne înveţe să ne distanţăm faţă de ce vedem. Şi producţia cinematografică a crescut. Vedem mai multe filme? Eu vorbesc în carte de hipercinema. Astăzi, toată lumea înregistrează sunete, fotografiază, filmează, scrie şi poate difuza toate acestea în cele mai variate formate. Dincolo de aspectul narcisiac, e şi un imens elan al filmului: niciodată producţia de imagini nu a fost atît de mare. Pe YouTube sînt postate zilnic mii şi mii de filme. Hiperindividualismul nu înseamnă doar să fii consumator. Oamenii nu se mai mulţumesc doar cu privitul, ei produc şi difuzează imagini. Consumul va creşte, dar va creşte şi producţia. Vedem din ce în ce mai multe filme, dar din ce în ce mai puţin cinema. Gilles Lipovetsky este filozof şi sociolog, profesor la Universitatea din Grenoble, membru al Conseil dâAnalyse de la Société. a hiperconsemnat Matei MARTIN
