Tinereţea şi bătrîneţea Internetului
De la tînărul şi bezmeticul Internet (ca o invenţie relativ recentă a continentului american) la înţeleapta şi bătrîna carte de hîrtie (legată, prin forţa tradiţiei, de europenitate, cînd ni se spune, prin clişee, că Europa este "păstrătoarea" tradiţiilor), distanţele nu sînt atît de mari. În ciuda diferenţelor constitutive între aceste două suporturi, "împachetarea" lumii se face astăzi în hîrtie... digitală, un hibrid care amestecă mediile, fie că e vorba de printurile digitale, fie de scanările de carte, ca exemple la îndemînă. O lucrare de net-art sau o mostră de grafică Flash ajunge de multe ori să fie printată (parţial, bineînţeles) pentru a fi expusă în suport material, precum o carte poate ajunge să circule pe web, în nisipurile mişcătoare şi pierzătoare ale reţelei. Hîrtia coexistă cu ecranul, mai mult sau mai puţin simetric, în funcţie de ipostază, ca nişte medii complementare, precum demonicul coexistă cu angelicul în cultură, ca oricare alte categorii estetice inseparabile. Acest lucru nu înseamnă, evident, că raportul dintre tipar şi virtualitate este asemănător cu cel dintre angelic şi demonic, ci, dacă demonicul nu poate avea sens fără raportare la reversul său, nici Internetul nu poate fi înţeles fără trimitere la suportul de celuloză. E vorba de o încercare de a vedea mediile culturale în fenomenologia lor, în istorie şi în contexte particulare, mai degrabă decît de a le privi dintr-o perspectivă atemporală şi decontextualizată. Aceasta este "situaţiunea" de fapt şi de drept care se remarcă, la o primă aruncătură de ochi, la începutul mileniului al treilea. În ciuda prejudecăţilor de tipul celor care reduc America la biţi, iar Europa, la celuloză (precum teza transformării Americii în realitate mediatică), contextul cultural actual nu este un soi pur, necontaminat, de "locuri comune", ci mai degrabă un metisaj al mediilor, al genurilor şi al ideologiilor. Această falsă echivalare se înscrie în tendinţa superficială de a restrînge o formă de manifestare culturală, cu rădăcini în istoria mediilor culturii, la mitul contemporan al Internetului ca suport al nemuririi digitale, al conştiinţei planetare sau al memoriei colective. Un mediu formativ Dacă acesta este, pe scurt, contextul, care este "dilema"? Odată cu petrecerea oricărui "accident" (în sensul lui Virilio) care zguduie lumea, titlurile informative online se conformează cu fenomenul de zdruncinare a realităţii din temelii, pentru a ne spune "pe ce lume trăim" şi (ne) locuim. Dar este ciberspaţiul un mediu cultural unilateral şi uniformizator? La o ocheadă stăruitoare, răspunsul se vede unul negativ. În ciuda unor prejudecăţi care încep să prindă rădăcini amare, spaţiul virtual al Internetului nu înseamnă doar distracţie de tipul jocurilor ori conversaţii pornografice sau o simplă arhivare digitală a acţiunilor derulate în spaţiul fizic. Netul poate avea rol formativ, dacă este utilizat cu discernămînt şi dacă ştii să filtrezi şi să selectezi informaţia "potrivită" din oceanul ambiguizat de informaţii şi dacă reuşeşti să transformi informaţia în cunoaştere. Mai mult, poate contribui la susţinerea unor mişcări social-etice sau la discutarea unor probleme ale realităţii fizice, precum în cazul Indymedia (România şi nu numai). Pentru jurnalişti, netul poate constitui o rampă de lansare a bombelor mediatice, informative. Pentru scriitori şi artişti, reţeaua poate fi o nouă modalitate de creativitate şi expresie, în timp ce activiştii pot să dezbată despre realităţile social-politice ale orei. "Mass-comedia" însă de-abia acum începe... Pentru că "dilema veche" apare în momentul problematizării relaţiei dintre cele două medii, suporturi, culturi (etc.). Astfel, destinul cărţii pare astăzi, în multe forme, destinul Europei: deschiderea din "centru" către propria "margine" (marginalitate), pe de o parte, şi confruntarea/dialog/ conflict cu alte continente, pe de altă parte. Falsa "tinereţe" a netului poate fi echivalată cu la fel de falsa "tinereţe" a Americii (de la frontierism la "visul" distracţiei nesfîrşite), în termeni de vîrste cuantificabile deopotrivă temporal şi cultural, dacă e să comparăm tipografia cu Internetul, de pildă, sau America cu Europa. Lucrurile nu sînt însă atît de simple. "Regimul artelor şi al muniţiilor" ne spune cu totul altceva. Prejudecăţile de acest fel trebuie răsturnate, iar lucrurile trebuie văzute în complexitate, în istorie şi în pluralitatea lor. Europa, chiar dacă se loveşte de un declin ideologic, nu e atît de bătrînă încît să fie anacronică, precum, de cealaltă parte, America nu e chiar atît de infantilă încît să fie anistorică. Ba mai mult, America creează istorie, dacă e să avem la îndemînă argumentul prezent al războiului din Irak şi toată obsesia terorismului importată în Europa. Ca să nu mai vorbesc de faptul că produce futurologie, americanii fiind prospectivi adesea fără un fundament al raţiunii critice cu care sîntem obişnuiţi noi, europenii, fie cei vestici, fie cei estici, cu excepţia scăpărilor (în special politice), vai, dureroase! Şi totuşi, Internetul se trage din tipografie (mintal, textual, psihologic vorbind), precum America din Europa, în spiritul "mediamorfozei" şi al continuităţii culturale în pofida invaziei tehnologice şi al mult trîmbiţatei revoluţii ciberspaţiale, însă în direcţia diferenţei specifice. Viteza îmbătrînirii Îmbătrînirea Internetului se resimte ca venind cot la cot cu permanenta sa reciclare şi desfoliere de tipul pergamentului, ca orice copil care şi-a pierdut de mult inocenţa. Internetul, acest copil curios care experimentează continuu, la "etaj şi parter", secătuindu-se, are totuşi avantajul de a-şi crea o nouă piele, după ce se zbîrceşte şi năpîrleşte, spre deosebire de semnele ireversibilităţii oricărei vîrste biologice. E vorba în primul rînd de potenţialul Internetului de a uimi la infinit cu noi interfeţe, instrumente, programe etc., dar în acelaşi timp de a-ţi da straniul sentiment că lucrurile se epuizează pe măsură ce le descoperi, că reţeaua îşi conţine în sine propria destrămare prin viteza promovată şi prin instabilitate şi efemeritate. Reţeaua se umple de "riduri" hidoase datorită vitezei de derulare a informaţiei şi imploziei imaginilor, de ticuri şi bîlbîieli provocate de frenezia download-urilor, de isteria click-urilor labirintice şi a bătăilor de taste, de haosul erorilor de operare. Se consumă în spectrele căutării automate pe browsere şi se macină prin pop-ups-urile orbitoare sau prin lupele panoptice ale cookies-urilor, precum un oraş se epuizează prin reclamele-proteze şi prin ochii multiplicaţi ai camerelor de supraveghere. Totuşi, îşi găseşte mereu resurse de înnoire, chiar dacă implanturile şi inserturile, care i se fac, par uneori un silicon inserat sub o epidermă, iar acest aspect de prospeţime este menit să seducă internautul bulimic şi nesătul. "Din polul plus", într-adevăr, aşa apare portretul-robot al internautului: un înfometat perpetuu, deşi are în faţă atîta informaţie încît nu-i ajung mai multe vieţi (avataruri) să o îngurgiteze (fără a mai vorbi de faptul că prea multă informaţie înghiţită fără raţiune aduce reflexul greţii şi al vomei). Pare un însetat feroce, deşi se scaldă (se mai şi îneacă uneori sau se inundă în codurile revărsate sau în viruşii istovitori) în fluiditatea culturii, iar cînd aceasta e "sărată" (supraîncărcată), pluteşte şi se deshidratează ca un naufragiat care nu găseşte apă dulce. În acel moment caută să naufragieze pe insula (oază a) unei cărţi "grele" sau pe un "tîlk-show" faţă în faţă. Deşi cărţile electronice sînt uşoare ca un fulg, la propriu, de ce oare cumpărăm cărţi de hîrtie, grele de ne dor mîinile cînd le cărăm în sacoşe sau de ne doare carnea cînd ele cad pe noi din raftul de sus al bibliotecii, în timp ce noi, cocoţaţi neputincioşi într-o poziţie echilibristică, primim cu stoicism toate vînătăile, cîrceii sau cucuiele (e şi asta o formă de augmentare a fiinţei umane, în afară de protezele tehnologice!)? Reţeaua se umple de "riduri" hidoase datorită vitezei de derulare a informaţiei şi imploziei imaginilor, de ticuri şi bîlbîieli provocate de frenezia download-urilor, de isteria click-urilor labirintice şi a bătăilor de taste, de haosul erorilor de operare. Un posibil răspuns la întrebarea de mai sus este: pentru că avem nevoie să ne hidratăm după o partidă obositoare de surfing şi să ne tragem pentru o clipă sufletul sau pentru că uneori simţim nevoia să fim copii, iar alteori bătrîni. Dacă hîrtia pare astăzi un bătrîn întinerit, primenit prin influenţele noilor medii, Internetul pare un copil bătrîn, care a învăţat precoce logica zoom-urilor şi a undo-urilor, care aleargă frenetic pe autostrăzi şi prin portaluri liminale, care ajunge la extindere prin mecanismul copy & paste şi care se zbate într-o fază de extincţie veşnic amînată. E poate vorba de starea de hipertrofie culturală, de care vorbeşte Baudrillard, în care obezul şi obscenul coabitează şi totul este pixelizat sau siliconat după ultima modă, adică "la zi în cultură" şi după (recentul) upgrade. Sau poate că e vorba de denudarea şi de transparenţa benefice pe care le aşteptăm, cu precădere politic gîndind, cînd e vorba de orice fel de mediu cultural. Cartea şi reţeaua trebuie văzute "la singular şi la plural", în identitate şi în alteritate, în straturile complementare ale unui balans care temperează polarităţile, ca o moderaţie critică de care, într-adevăr, avem nevoie cu toţii, "dilematici" sau mai puţin dilematici.
