O criză a naraţiunii

În Europa, criza presei scrise este de ani buni... subiect de presă; dispariţia de pe piaţă a unor cotidiene importante, diminuarea cifrelor de difuzare şi scăderea încasărilor din publicitate sînt cîteva simptome. În ceea ce priveşte cauzele acestei crize, încă se caută explicaţii. În Franţa, unde ziarele naţionale au suferit cele mai dramatice scăderi de tiraj din ultimii zece ani, analiştii fenomenului media arată cu degetul spre presa gratuită, distribuită în mijloacele de transport în comun; dar şi spre publicaţiile online, care oferă cititorului, printr-un simplu click, pagini personalizate de informaţie. Şi schimbarea ritmurilor de viaţă ar fi de vină: avînd din ce în ce mai puţin timp pentru lectură, francezii se informează de la Radio sau TV. În Germania, numărul mare de publicaţii (mai ales locale sau regionale) este - doar în aparenţă! - un semn că cititorii de presă sînt încă numeroşi. De fapt, numărul total al exemplarelor vîndute la nivel naţional a scăzut îngrijorător. Iar fragmentarea excesivă a pieţei media are drept rezultat o împărţire - şi deci o diminuare - a veniturilor din publicitate. În SUA, criza presei scrise a început mai devreme decît în Europa. În anii ’50, tirajele din ce în ce mai mici ale aşa-ziselor "ziare de mare tiraj", dar şi faptul că tot mai multe familii nu mai cumpărau nici un fel de presă scrisă au determinat marile companii media să plătească studii serioase de piaţă, centrate pe cititori. S-a constatat atunci că nu atît forma în care era prezentată informaţia - articole scrise -, cît discursul jurnalistic a fost cauza care i-a determinat pe americani să renunţe la ziare: în articole, se descria şi se interpreta prea mult, şi se povestea prea puţin. Un jurnalism narativ Constatarea a determinat schimbări importante în lumea presei americane a vremii. Ziarele au început să caute factualul, să investească timp şi bani în reportaj. La universităţi, cursurile de jurnalism au început să se concentreze pe tehnici narative, pe identificarea neobişnuitului în cotidian, pe împăcarea atemporalului cu timpul prezent. Practica scrisului, seminariile de creative writing şi cursurile despre cum să găseşti unghiuri ofertante pentru subiecte aparent banale au dat, pînă la urmă, rezultate. Acesta a fost începutul "jurnalismului narativ", un termen care între timp a intrat în manuale. Noul val de reporteri foloseau tehnicile narative ale romancierilor, pentru a face întîmplările din viaţa cotidiană sau actualitatea politică mai atrăgătoare. În anii ’60, jurnalişti ca Tom Wolfe sau Norman Mailer au fost printre primii reprezentanţi ai "jurnalismului narativ". "Verb" şi "acţiune" Exact din aceste experienţe vor să înveţe acum jurnaliştii germani, care au invitat, la Leipzig, profesori, sociologi şi colegi de breaslă americani pentru a vedea cum poate fi adaptat stilul de peste Ocean la realităţile sociale şi politice de pe vechiul continent. Un seminar ce a durat cîteva săptămîni şi care a înregistrat o audienţă neaşteptată: cîteva zeci de jurnalişti în prima zi, vreo trei sute în zilele următoare, şi aproape o mie la final. Michael Haller, profesor de jurnalism la Universitatea din Leipzig, estimează că pentru a recîştiga un singur cititor pierdut, cheltuielile de marketing s-ar ridica la 400-600 de euro. La asemenea costuri, este mult mai rentabil să direcţionezi investiţiile spre calitatea ziarului, spre întărirea relaţiei dintre redacţie şi cititori. Acelaşi Michael Haller a făcut un studiu pe 40 de ziare germane pentru a afla ce vor cititorii. Iar cititorii germani vor, în primul rînd, dinamică. Asta înseamnă verb şi acţiune, nu autoreferenţialitate şi pasivitate. Pe de altă parte, studiul lui Haller desfiinţează mai vechea idee că cititorii de ziar vor texte scurte şi multă imagine. Nu atît lungimea/concizia articolelor ar fi problema, ci conţinutul lor. "Totul e să ai ce povesti. Dacă ai o poveste Ťadevărată», nu mai contează pe cîte pagini se întinde." Jacqui Banaszynski, de la Los Angeles Times, a povestit jurnaliştilor de la Leipzig cît de mult a contat, pentru prestigiul ziarului ei, un reportaj. Ea s-a folosit de istoria unui tînăr emigrant din Honduras, plecat în căutarea părinţilor săi, de care s-a pierdut cînd a ajuns în State, pentru a vorbi despre problema miilor de emigranţi din SUA, despre politicile americane de emigraţie şi despre dimensiunea socială a problemei. Un an întreg i-a trebuit ca să se documenteze, iar articolul a apărut pe şase pagini întregi ale ziarului. În următoarele săptămîni, a primit cîteva mii de mesaje de la cititori care au vrut să povestească cum şi de ce au emigrat, sau cum s-au adaptat la viaţa din America. "Nu ştiu în ce măsură acest articol a contribuit la creşterea tirajului, dar cu siguranţă a avut un rol important la întărirea mărcii ziarului, la solidificarea relaţiei noastre cu cititorii." Dacă jurnaliştii germani încearcă să reducă din deficitul de popularitate investind în formare - seminarul de la Leipzig este doar una dintre aceste manifestări -, francezii au lansat recent o amplă campanie de promovare a presei scrise naţionale. Francis Morel, preşedintele sindicatului presei cotidiene naţionale, a spus că această campanie urmăreşte să arate că ziarele continuă să fie un mijloc important de informare în ciuda apariţiei altor medii, cum ar fi Internetul. 14 cotidiene naţionale şi 10 site-uri Internet au publicat, timp de două săptămîni, machete publicitare menite să arate acest lucru. Presa scrisă ar fi "aproape de cititori", "credibilă", "mobilă". Campania în sine se adresează însă prea puţin cititorilor, vizîndu-i mai mult pe publicitari.