Non-verbalul pe Internet

Am colegi în Bruxelles care, atunci cînd organizează o dezbatere, îşi asortează cravata la costumul galben, în ton cu sigla companiei pentru care lucrează (întîmplător, galben cu albastru!...). Nu-şi pun problema dacă sînt sau nu caraghioşi, consideră acest lucru firesc, precum vestimentaţia unei stewardese, e doar o obligaţie de serviciu. Demersul aparent exagerat de a-ţi asorta look-ul la identitatea vizuală a firmei nu este întîmplător în condiţiile în care, într-o societate dominată de digitalizare, reuniunile faţă în faţă pierd teren şi, pentru a nu-şi pierde clienţii, organizatorii fac show, altfel, informaţia se poate transmite prin (video)conferinţe online, prin banala cameră de chat sau prin clasicul e-mail, cu consum de resurse semnificativ diminuat. Ca o paranteză, mijloace electronice, precum cele menţionate, au fost folosite, bineînţeles, pentru a organiza dezbaterea cu moderatorii în galben. Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani este că te poţi îmbrăca în culorile firmei sau păstra costumul clasic şi la capătul unui terminal, într-o conferinţă videocast sau, într-o modalitate rudimentară, poţi ataşa jpeg-ul preferat în căsuţa de conversaţie electronică, iar softul îţi va permite să o schimbi după circumstanţe. În plus, cîştigi timp, nu mai e nevoie să duci costumul (galben sau altul) la curăţătorie. Industria comunicării mediate de ordinator şi-a înţeles defectele, a realizat cît de puternic e resimţită absenţa limbajului non-verbal, astfel că, poate şi de aici, orientarea obsesivă din ultima vreme spre web 2.0 (interactivitate şi adaptare la utilizator). Din ce în ce mai mult, elemente non-verbale, naturale într-o relaţie de comunicare directă, au început să se transforme, în mediul electronic, din gesturi simulate în gesturi vizibile, iar generalizarea video-clipurilor online probabil că spune tot. Mimica specifică procesului de comunicare directă începe să facă parte din matricea unei network, translatînd online relaţiile dintre oameni, pe lîngă schimbul sec de informaţii. În ştiinţa comunicării, un exemplu clasic despre forţa limbajului non-verbal e acela al da-ului spus prin cuvinte, dublat, simultan, de un nu schiţat prin gest. Interlocutorul va reţine al doilea mesaj. Cu hands-free-ul pe urechi, o mulţime de oameni merg pe stradă sau beau o cafea, fac grimase, rîd, zîmbesc, aparent de unii singuri, de fapt, angrenaţi într-o comunicare transmisă GSM sau wireless. După comunism, cu toţii am primit extaziaţi standardizarea capitalismului. A urmat o perioadă de revoltă împotriva uniformizării. Rebelii, mulţi din zona computeriştilor, s-au împotrivit, pentru ca unii dintre ei să se convertească, în ultimul timp, la limbajul de business. Mulţi programatori au început singuri acasă, prestînd servicii pentru firme, mai ales din străinătate, lucrînd zi lumină, mai mult noaptea, de acasă, reducînd relaţiile profesionale de comunicare la e-mail-telefon. În ultimul timp, o parte dintre aceştia şi-au dat seama că organizarea unei mici echipe le dă şansa propriei afaceri, ceea ce i-a obligat să iasă din izolare. Au mers la sediul central al clientului, au ştampilat un contract cu microîntreprinderea lor, s-au adaptat mediului de business, s-au integrat în sectorul corporate. Odată aparţinînd reţelei, a curs cu invitaţii la seminarii, workshop-uri, team-building-uri, frecvente în cadrul unui network, în lanţul unei multinaţionale. Am prieteni, foarte tineri, pe care ideea de team-building prelungit i-a făcut să-şi dea demisia. Nu este exclus ca generaţia mess să se sperie de limbajul formal, uneori scrobit, practicat în sectorul business. Poate şi din cauza izolării pe care o produce computerul, dependenţii de computer au o reacţie de respingere. În plus, onest vorbind, există şi un grad de ipocrizie în comunicarea mediată, poţi minţi mai uşor, mimica feţei nu te va trăda (exceptînd transmisiile video de o calitate impecabilă, lucru rar şi foarte scump, de altfel). Online-ul a schimbat şi matricea seminariilor tradiţionale. Acum totul este pregătit în prealabil prin e-mail, detaliile sînt ca şi stabilite, întîlnirea are loc potrivit unei agende confirmate, lucrurile sînt discutate în avans, gradul de imprevizibil e conştient redus la maximum, ceea diminuează creativitatea şi simţul conversaţiei. Pînă la urmă, în reuniunile de afaceri, nu pachetul de cărţi de vizită cu care revii la birou e important, ci detaliul pe care-l observi la cel de alături, sclipirea, ezitarea, rezerva, gestul aparent banal care răstoarnă situaţia. Refugiul în online pleacă şi de la plictiseala pe care o perpetuează o serie de conferinţe, făcute parcă anume pentru a bifa evenimentul. Sînt puţine adevărate dezbateri, iar stilul informal e cel mai adesea neglijat, întrucît companiile vor reflectare în presă. Am cunoscut oameni de PR care doreau să organizeze o întîlnire informală, dar în acelaşi timp invitau presa să scrie despre eveniment! Goana după vizibilitate face ca preocuparea pentru un conţinut de calitate al discursului să treacă în plan secund şi, de aici, previzibilul eşec. Pe de o parte, evenimentele organizate (în jargon jurnalistic, pseudoevenimntele) nu fac altceva decît să forţeze realitatea, ştire este atunci cînd se întîmplă ceva, nu cînd oamenii dezbat, ore în şir, teme ultrabătute. Puţini organizatori de astfel de evenimente dau consistenţă subiectului lor, cei mai mulţi se mulţumesc să cheme presa şi, în opinia lor, e de datoria jurnaliştilor să reflecte vorbe. Pe de altă parte, aducerea unor vorbitori cu adevărat valoroşi costă, iar cei care nu doresc să investească îşi cheltuiesc toate resursele de energie pe convingerea unor invitaţi, care lasă confirmarea pe ultimul minut şi, de regulă, nu apar. Ceea ce se petrece însă în ultimul timp e şi mai interesant. Inventivi, pseudoorganizatorii de conferinţe au apelat la o momeală ieftină. Conştienţi că mulţi participanţi vin în funcţie de calitatea vorbitorilor, aceştia trec pe listă ca invitaţi o serie de persoane apreciate, care, de fapt, nu au confirmat vreodată venirea, ci doar au fost invitaţi, uf, adesea, printr-un e-mail cu confirmare de primire. Dintre vorbitorii de calibru, unii dintre ei şi-ar dori să vină chiar fără onorariu, dacă timpul le-ar permite, dacă norma în sectorul privat nu ar fi de 15 ore +. În aceste condiţii, poate că e mai simplu să renunţi sau, dacă vrei să te complici puţin, să organizezi o conferinţă online. În Bucureşti, avangarda industriei publicităţii electronice a realizat primul experiment de acest gen, cu parte video integrată. E prematur de judecat succesul. Ineditul formulei atrage vrînd-nevrînd, va trebui să treacă timp pentru a trage concluzii, dacă migrarea spre online va prinde sau nu. În general, eficienţa comunicării cere timp pentru a fi corect evaluată, însă, cînd e vorba de bani, clienţii nu ignoră o reducere a costurilor. Ca şi în multe alte privinţe, elementele non-verbale vor pătrunde online, pe cît de rapid permite bugetul.