În căutarea independenţei
Jurnalismul independent este o ficţiune convenabilă. Este de domeniul evidenţei că orice reporter, orice editor este influenţat de propria educaţie, de cultura sa şi, încă şi mai important, de cel ce-i este şef. Cititorul sceptic trebuie să se întrebe de fiecare dată: "Cine plăteşte salariul celui care scrie?", "Cine deţine acest ziar?" şi "Ce limite impun autorităţile acestui reporter?". Oricum ar fi, Jurnalismul Independent este un ţel nobil şi valoros - ideea că există un grup de "cîini de pază" loiali doar publicului, neaflaţi în slujba nici unui mogul sau nici unei industrii, neangajaţi în faţa nici unui partid politic şi nicicînd timoraţi de vreo botniţă guvernamentală. Paradoxul capitalismului este că, în mod evident, ziarele şi televiziunile vor fi mereu proprietatea privată a unor persoane care decid ce vor să publice sau să transmită. Un fost şef de-al meu obişnuia să le spună în glumă criticilor săi: "Dacă nu vă plac relatările noastre, ar trebui să vă cumpăraţi propria televiziune". Tot astfel, autorităţile şi oficialii publici vor încerca mereu să limiteze critica la adresa acţiunilor lor. Modul în care te poţi menţine la putere este să nu laşi pe nimeni să-ţi verifice performanţele. În America se duce o luptă permanentă pe tema limitelor pe care Guvernul le impune editorilor. (Recent, George Bush a încercat să împiedice New York Times să dezvăluie faptul că autorităţile interceptau convorbiri telefonice private, dar ziarul a decis să publice informaţiile indiferent de consecinţe.) Dacă Guvernul şi patronii decid ce trebuie să ştim, cine va vorbi în numele publicului? Cetăţenii unei democraţii pot face alegeri corecte numai dacă dispun de informaţii de încredere. Cum putem aprecia calitatea conducătorilor noştri dacă nu ştim ce fac şi cu ce se ocupă? Şi cum am putea şti dacă ziarele şi televiziunile ne mint? Noi, americanii, ne luptăm de 270 de ani cu această noţiune de jurnalism în interes public. În cazul nostru, cel mai mare pas înainte a fost făcut în 1735, cînd un tribunal din New York a decis că "adevărul este o apărare în sine". E o noţiune foarte simplă: dacă ceva este adevărat, atunci poate fi publicat. Deşi această regulă are şi ea limitele ei, ea călăuzeşte gîndirea noastră americană şi tribunalele au fost de acord cu ea în majoritatea cazurilor. A determina autorităţile să nu-şi bage nasul în jurnalism este un prim pas necesar, dar este doar începutul. Următorul salt, ceva mai mare, este să aduci ziarele şi televiziunile la un acord asupra unui soi de reguli despre ce anume înseamnă jurnalism adevărat, corect şi complet. Noi sîntem foarte norocoşi că jurnaliştii profesionişti ai Americii au convenit asupra codurilor etice şi că majoritatea editorilor şi radiodifuzorilor au acceptat de bunăvoie regulile comportamentului jurnalistic etic. Iar, datorită unei opinii publice puternice - şi a unei nemulţumiri publice puternic exprimate -, aceste reguli îşi fac efectul. Există multe exemple grăitoare. Cînd publicul a aflat că ştirile NBC au fabricat sau falsificat o "demonstraţie" conform căreia anumite camioane ar fi fost în pericol să explodeze în caz de accident, a apărut un vast val de nemulţumire publică. Mulţi dintre înalţii oficiali şi producători ai televiziunii au fost demişi sau forţaţi să plece. Lipsa de acurateţe într-un material al CBS pe tema campaniei electorale a preşedintelui Bush în 2004 a dus la demisia renumitului prezentator Dan Rather. Publicul american nu arată nici un fel de toleranţă faţă de informaţia falsă sau manipulată. Sînt extrem de mîndru de presa americană, dar mă grăbesc să amintesc faptul că ne-a luat 200 de ani pentru a crea aceste aşteptări publice de înalte standarde de echitate şi acurateţe. În opinia mea, performanţele recente ale presei noastre au fost însă amestecate. Mediile de informare au fost extrem de jenate cînd nu au insistat mai mult asupra unor "arme de distrugere în masă" non-existente, care ne-au împins într-un război inutil. Reporterii de la Casa Albă, despre care se credea că sînt cei mai buni, nu au privit cu suficient scepticism informaţia care ulterior s-a dovedit falsă. Dar reporterii americani au dezvăluit tratamentul ruşinos la care erau supuşi prizonierii de la Abu Ghraib. Recent, media a adus la lumină faptul că mai mulţi procurori federali au fost demişi din raţiuni politice. Am învăţat în timp că jurnaliştii trebuie să adopte o anume conduită dacă vor să rămînă independenţi. Putem să ne bucurăm de credibilitate numai dacă putem demonstra că nu aparţinem nici unui partid, companii, grup de interese şi că nu ne simţim obligaţi decît faţă de interesul public. Primul imperativ este acela de a proteja jurnaliştii de presiuni economice. Majoritatea ziarelor şi televiziunilor respectă o delimitare foarte clară a departamentelor lor editoriale şi de publicitate, pentru a garanta că nici unul dintre clienţii de publicitate nu va primi favoruri sau protecţie în schimbul banilor săi. Dar şi jurnaliştii înşişi trebuie să fie atenţi la tot ce ar putea însemna conflict de interese. Tocmai de aceea cele mai bune organizaţii de media din SUA nu acceptă bilete de teatru sau film pentru cronicarii lor, aşa cum nu acceptă călătorii sau mese "în dar". Ştiaţi că reporterii de la Casa Albă care călătoresc cu preşedintele în avionul său rambursează Guvernului costurile unui bilet la clasa întîi? Regulile acestea pot deveni un pic caraghioase cînd un reporter îţi spune că nu poate accepta ca un politician să-i facă cinste cu o cafea, dar principiul este extrem de puternic: nu face nimic din ceea ce ţi-ar reduce independenţa şi credibilitatea. Cred cu străşnicie că independenţa presei este fragilă şi tot timpul în pericol. Dar, iar şi iar, jurnaliştii care cred în principii au luptat pentru dreptul lor de a spune adevărul. Curtea Supremă a decis în 1971 că New York Times poate publica documentele care demonstrau că preşedintele Johnson a minţit publicul în timp ce ordona escaladarea războiului din Vietnam. Curajoasa decizie de a publica documentele - şi sprijinul din partea Justiţiei - a pus capăt mandatului prezidenţial al lui Johnson şi a grăbit sfîrşitul războiului din Vietnam. O presă liberă şi independentă a făcut mult bine Americii. Investigaţiile în cazul Watergate au scos la iveală delictele comise de agenţii preşedintelui. Alte relatări jurnalistice au contribuit la protecţia mediului şi au ajutat enorm mişcarea pentru drepturi civile - una dintre realizările cu care ne mîndrim. Cei mai deştepţi dintre proprietari înţeleg că onestitatea aduce credibilitate şi că aşa se pot face bani. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la New York Times . Sînt atît de atenţi cînd vine vorba de onestitatea şi de protejarea reputaţiei lor, încît oamenii citesc acest ziar cînd vor să afle adevărul. Şi asta contribuie la creşterea tirajului, ceea ce aduce bani. Dar jurnalismul independent îi nelinişteşte pe mulţi. Ideea unor dezbateri zgomotoase şi aprinse pe marginea chestiunilor spinoase şi examinarea netemătoare a performanţelor administraţiei publice şi a mediului de afaceri constituie o adevărată sperietoare pentru unii. Care ar fi mesajul meu pentru România? Să nu vă temeţi de presa independentă, ci s-o acceptaţi ca pe un protector al interesului public. Uneori, democraţia e murdară şi dezordonată, dar faptele bine prezentate permit democraţiilor să ia decizii sănătoase. Cereţi autorităţilor să nu manipuleze presa, să nu se amestecea în funcţionarea ei. Dar, în acelaşi timp, cereţi jurnaliştilor voştri standarde înalte. Dacă vor avea libertatea să publice, asta le va impune datoria strictă de a acţiona cu responsabilitate. Nu trebuie să toleraţi activitatea politică partizană deghizată în "jurnalism". Iar jurnaliştilor le spun aşa: încercaţi să faceţi din servirea interesului public prima voastră datorie. Dacă asta înseamnă să vă certaţi cu proprietarii sau să vă luptaţi cu secretoşenia autorităţilor, atunci e datoria voastră să spuneţi adevărul cu voce tare. Şi faceţi-o împreună, e mai eficient. Jurnalismul independent nu va apărea peste noapte, dar merită să încercaţi să atingeţi acest obiectiv civic de valoare. traducere de Ioana AVĂDANI Jim Compton, remarcabil jurnalist de televiziune din SUA, a vizitat Centrul pentru Jurnalism Independent ca Fulbright Fellow. Fost corespondent al NBC la Washington, Londra şi Cairo, a activat timp de şase ani ca membru al Seattle City Council.
