Hey, Jude!

- din nou despre autoreglemantare şi jurnalişti - Vestea bună este că, iată, indiferent ce-ar face, mass-media românească se bucură în continuare de încrederea românilor. Barometrul de opinie publică dat publicităţii de către Comisia Europeană în iulie 2008 (Eurobarometru, "Opinia publică în Uniunea Europeană", realizat de Comisia Europeană, accesibil la http://ec.europa.eu/public_opinion/ archives/eb/eb69/eb69_ro_nat.pdf) ne indică faptul că audiovizualul românesc (principala sursă de informaţie) este în creştere de formă, cîştigînd pînă la 10 procente, în comparaţie cu anul trecut, ajungînd la un remarcabil indice de încredere de 72% (televiziunile), respectiv 70% (radioul). Doar armata surclasează această performanţă, cu cele 74% ale sale. Presa scrisă ocupă şi ea un onorabil loc 4 în topul încrederii, cu "doar" 60 de procente. Vestea proastă este că, indiferent ce-ar face, mass-media se bucură de o atare încredere. E proastă vestea, pentru că, la o astfel de încredere, tot ce spui pe gură, ca jurnalist, este preluat ca atare de publicul tău. Asta înseamnă o responsabilitate enormă, zicem: orice "dumă" capătă valoare de adevăr (sau măcar de referinţă) pentru 70% din populaţie. Proastă este vestea şi în ceea ce priveşte publicul - al cărui spirit critic, care să ducă la o chestionare amănunţită a celor spuse/scrise/filmate şi, ulterior, la un consum mediatic diferenţiat, încă aşteptăm să se nască. Dar lucrurile stau cum stau. Aşa că revine întrebarea: ce pot pune jurnaliştii în balanţa acestei încrederi nesmintite pe care le-o acordă publicul? Cum se pot despărţi apele, cum se pot identifica (căci de "separare" nu poate fi vorba) cei care îşi iau în serios rolul de "mandatari ai unui serviciu public" de "scriitorii la gazetă"? Întrebarea revine, revine şi răspunsul, de mai multe ori formulat: autoreglementarea, cu toate ale sale - coduri şi mecanisme de implementare. Aceasta a fost şi tema reuniunii (reuniune realizată cu sprijinul şi participarea OSCE, Konrad Adenauer Stiftung şi parte dintr-un proces pe termen lung sprijinit financiar de Central and Eastern European Trust Fund, coordonat de Centrul pentru Jurnalism Independent, în parteneriat cu Active Watch - Agenţia de Monitorizare a Presei) de la finele lui octombrie a Convenţiei Organizaţiilor de Media (COM), o platformă de acţiune comună a circa 40 de organizaţii ale profesioniştilor de media. Şi ca masa să fie rotundă, au fost invitaţi - şi au participat - reprezentanţi ai Clubului Român de Presă, ai Asociaţiei Jurnaliştilor din România şi ai Federaţiei Sindicale MediaSind. Pentru a lucra eficient, autoreglementarea are nevoie de două elemente: de document de referinţă şi de mecanism de implementare. În România, nu codurile etice lipsesc (noi am numărat vreo 15...). Numărul lor mare nu a fost o problemă. Conţinutul lor este mai mult sau mai puţin similar, valorile jurnalistice şi bunele practici fiind general recunoscute. Ele diferă prin formulare, prin nivelul de detaliere şi, cel mai important, prin procesul de elaborare. Căci acest proces, asumarea răspunderii şi "interiorizarea" documentului etic de către grupul care l-a realizat sînt mai importante decît textul pus pe hîrtie. Dar tocmai faptul că aceste coduri nu sînt fundamental diferite permite exerciţiul unificării lor - într-o încercare de coagulare a breslei (mă rog, a unei "mase critice" a profesioniştilor de media) în jurul unui document unic de autoreglementare, ca o încercare de consolidare a controlului profesioniştilor asupra propriei profesii. Participanţii la COM au decis să pornească procesul de unificare a Codurilor deontologice existente, pe trei coordonate: un Cod de bune practici pentru jurnalişti, un Cod al relaţiilor dintre jurnalişti şi patronat şi un Cod al relaţiei dintre partea editorială şi cea "de afaceri" (în speţă, relaţia cu publicitatea şi relaţiile publice). De remarcat că interesul jurnaliştilor se mută de la codul etic - un instrument cu canoanele sale de construcţie şi certă valoare teoretică, dar dificil de gestionat şi armonizat cu "viaţa de zi cu zi" - la codul de bune practici. Codul deontologic consfinţeşte valori şi arată ce e "bine" şi ce e "rău". Într-o societate atît de agitată şi atît de mobilă, în care diversitatea este una dintre trăsăturile - şi valorile - importante, binele şi răul devin relative în practică. De aceea, profesioniştii de media sînt mai apropiaţi ideii de "bune practici", un cod care să transmită lumii semnalul "acestea sînt regulile noastre, noi aşa înţelegem să ne facem meseria". O astfel de abordare de tip real-politik deschide şi noi perspective pentru înfiinţarea unui mecanism de gestionare a documentelor de autoreglementare - să-i spunem -, pentru că trebuie să poarte un nume, fie el şi provizoriu, "consiliu de presă". Gestionarea unui Cod etic cerea un implementator cu valoare de "autoritate morală". Dacă la nivelul organizaţiilor o astfel de autoritate este mai lesne de constituit (membrii organizaţiilor se cunosc şi împărtăşesc aceleaşi valori - căci de aceea s-au "asociat"), la nivelul breslei un astfel de demers s-a dovedit a fi imposibil în ultimii 20 de ani. De aceea, în loc de a mai aştepta alţi 20 de ani (Silviu Brucan se dovedeşte, post-factum, un optimist) pentru a asista la emergenţa unei autorităţi morale general acceptate, profesioniştii de presă preferă să recurgă, acum, la varianta "autorităţii profesionale". Soluţia de lucru ar fi un "consiliu de presă" desemnat dintre cei care au acceptat să adere la setul de documente de reglementare şi care să analizeze plîngerile aduse în faţa consiliului de către public. Rolul unui astfel de "juriu" profesional ar fi să vadă dacă regulile stabilite prin codurile de bune practici au fost respectate. În esenţă, un astfel de consiliu nu va putea judeca dacă jurnalistul sau publicaţia a făcut "bine" sau "rău", ci doar dacă a acţionat de bună-credinţă şi dacă interesul public a fost servit. Este remarcabilă o astfel de abordare, căci buna-credinţă şi servirea interesului public sînt măsurile cu care operează şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci cînd judecă pricini legate de presă. Este de domeniul evidenţei că pentru a fi şi eficient, şi vizibil, procesul de autoreglementare trebuie să includă "casele editoare" (înţelegînd prin aceasta şi radiourile şi televiziunile), în speţă pe cei care deţin controlul editorial ultim (controlul editorial este un concept care se regăseşte în legislaţia europeană, care stabileşte cerinţe de transparenţă pentru cei care-l exercită). De modul în care aceştia îşi vor găsi interesele (în sensul bun al cuvîntului) reflectate şi respectate şi în care se vor alătura demersului depinde succesul autoreglementării în România (aşa cum s-a întîmplat şi în Germania, şi în Marea Britanie, şi în alte părţi). S-a discutat îndelung şi despre raportul dintre reglementare şi autoreglementare, în special în cazul audiovizualului. Codul Audiovizualului, elaborat de CNA, are valoare de legislaţie secundară - radiodifuzorii pot fi sancţionaţi pentru încălcarea lui. În condiţiile existenţei unui astfel de instrument cu "dinţi", ce valoare ar mai avea autoreglementarea? Codul are însă o aplicabilitate limitată la acele domenii care îi sînt recunoscute prin lege - în speţă, protecţia demnităţii umane, a minorilor, a diversităţii, împiedicarea rasismului, a xenofobiei şi a discursului incitator la ură, alături de prevederi referitoare la publicitate. Multe aspecte din munca jurnalistului rămîn neacoperite - şi acela este locul în care autoreglementarea îşi va arăta valoarea. Mai mult, CNA şi reglementările pe care le implementează sînt aplicabile doar emisiunilor de radio şi televiziune - dar conţinut audio şi video apare astăzi pe multe site-uri, chiar pe paginile de Internet ale publicaţiilor, iar aceste materiale "scapă" reglementării. Expansiunea conţinutului multi-media este un impuls în plus către autoreglementare. Importantă este relaţia cu publicul, în numele căruia jurnaliştii îşi exercită profesia. Ca atare, şi autoreglementarea ar trebui să aibă ca destinatar ultim acest public: lui trebuie să i se dea satisfacţie, cînd drepturile sale au fost lezate, lui trebuie să i se dea seamă despre cum au lucrat bunele practici. De asemenea, evident este că autoreglementarea, aşa cum îi spune şi numele, presupune participare asumată. Ea va funcţiona numai şi numai pentru cei care ataşează valoare etică profesiei lor şi va putea corecta greşelile oneste, acolo unde sînt şi derapajele, atunci cînd se produc. Un astfel de mecanism nu are cum corecta agendele şi nici jurnalismul de joasă factură, practicat cu bună ştiinţă. Impactul autoreglementării depinde, de aceea, de constituirea unei mase critice a profesiei în jurul acestei idei, care să poată influenţa vizibil mediul profesional şi care să facă vizibilă publicului diferenţa dintre jurnalismul de calitate şi cel de tip bulevardier (nu folosesc termenul "tabloid", pentru că el desemnează un format, nu un stil). Procesul este - cum spuneam - în primele sale faze, foarte, foarte aproape de început. Nimic din cele scrise aici nu va putea fi folosit - sper - împotriva unei idei care se vrea inclusivă, pornită pe bazele cooperării şi ale unui beneficiu mai larg, atît pentru profesie, cît şi pentru industrie (dacă există o astfel de distincţie). Aşa cum nimic din cele scrise aici nu trebuie luat ca decizie finală - avem în faţă doar schiţele de mînă ale unui proiect extrem de complicat, pe care doar participanţii la el îl vor defini în anul/anii ce urmează. Eu vreau doar să vă spun că există în New Orleans un altar al Sfîntului Jude - patronul cauzelor pierdute, speranţa celor fără de speranţă. Am trecut pe la el în septembrie şi am avut o vorbă despre autoreglementarea mass-media din România, să ştiţi...