De ce nu-l ajută televiziunea pe Voiculescu
Acum două săptămîni, scriam despre cartea lui Giovanni Sartori, Homo videns, şi-mi exprimam dezacordul faţă de teza principală a cărţii (că televiziunea va aduce schimbări majore în cazul naturii umane, mutilînd-o). Revin totuşi asupra acestei cărţi, pentru că mi s-ar părea nedrept să o reduc la această teză şi s-o expediez astfel. Sartori are totuşi şi cîteva analize interesante, cu care nu pot fi decît de acord - mai ales în cazul celor dedicate discursului politic, unde el este, de altfel, recunoscut ca specialist. De exemplu, ceea ce zice despre formarea opiniei publice în epoca în care televiziunea face jocurile: dacă în presa non-vizuală există mai multe voci, din care publicul poate să aleagă, în cazul televiziunii, discernămîntul pe care se bazează alegerea este anihilat - vocea are o forţă enormă pentru că se bazează pe autoritatea imaginii. "Nu contează că imaginile pot să înşele mai mult decît cuvintele. Fapt este că ochiul crede în ceea ce vede. (...) Ceea ce vede pare Ťreal» şi, implicit, pare adevărat" - atrage atenţia Sartori. Această stare de lucruri afectează, desigur, democraţia, pentru că ea depinde de existenţa opiniei publice: "videocraţia fabrică în permanenţă o opinie puternic hetero-dirijată, care în aparenţă întăreşte, dar în esenţă goleşte de conţinut democraţia ca guvernare a opiniei. Pentru că televiziunea se exhibă ca purtător de cuvînt al unei opinii publice care în realitate este ecoul propriei sale voci". Dacă totuşi televiziunea are o aşa putere în a-şi impune vocea în faţa telespectatorilor, cum se face că există cazuri în care mesajul politic principal al unui post TV nu convinge deloc publicul? Avem exemplul televiziunilor lui Voiculescu - Antena 1, 2 şi 3 - care, de la înfiinţare, au făcut o publicitate deşănţată pentru PUR şi mai apoi pentru PC. Cu toate acestea, partidul n-a stat niciodată strălucit în sondaje sau la alegeri. Giovanni Sartori dă o explicaţie de bun-simţ: televiziunea are un cuvînt decisiv în privinţa votului, dar ea personalizează alegerile. "Pe micul ecran vedem persoane, nu programe de partid" - spune el. "Video-politica tinde să distrugă - mai mult sau mai puţin, în funcţie de loc - partidul", de aceea "puterea micului ecran este mai mică atunci cînd votul se dă pe liste de partid şi se simte în largul său atunci cînd sistemul electoral este şi el personalizat, adică atunci cînd se votează în colegii uninominale, pe candidaţi individuali." Prin urmare, în cazul pe care l-am luat ca exemplu, Partidul Conservator nu prea are cum să cîştige puncte de pe urma televiziunii, oricît de mult ar face aceasta reclamă pentru iniţiativele mai mult sau mai puţin umanitare ale lui. Faptul că Antenele ne bat la cap la emisiunile de ştiri cu acţiunile şi proiectele partidului (aflat în slujba oamenilor, desigur, nu în cea a patronului şef de partid) nu reprezintă nimic în ochii telespectatorului-alegător. Totul s-ar pune în mişcare dacă PC ar avea un lider sau nişte lideri telegenici, care să fie alcătuiţi din ingredientele vedetei de televiziune: fără prea mare consistenţă, dar să arate bine, să aibă sau să mimeze o personalitate puternică şi stăpînire de sine şi, nu în cele din urmă, să vină cu discursuri ambigue, care să ofere cît mai multor grupuri de telespectatori ceea ce vor ei să audă. Or, omul care este scos în faţă din partea PC, Dan Voiculescu, nu are deloc aceste însuşiri - ceilalţi membri ai partidului nu se pun la socoteală, pentru că ei sînt doar nişte marionete întoarse cu cheiţa de şef. Voiculescu nu are nimic telegenic în el, mesajele lui sînt contradictorii şi nici stăpînire de sine nu are. În schimb, un personaj ca Gigi Becali, deşi nu e proprietarul vreunui post TV, iar partidul lui este încă şi mai fantomatic decît PC, a avut şi are numai beneficii de pe urma apariţiilor pe micul ecran. În cazul televiziunii, nu e pînă la urmă un mare avantaj în plan politic să fii patronul ei. Poţi ieşi mult mai cîştigat dacă o parazitezi.
