De ce îi iubrîm pe Caţavenci?
Subiectul săptămînilor trecute a fost, fără îndoială, "vînzarea Caţavencilor". Nu a existat băută colegială, cafea matinală, asociaţie de proprietari de apartament la bloc sau canal mediatic, demn de acest nume, care să nu fi discutat subiectul pe larg, cu analize, comentarii, păreri şi dări şi băgări în seamă de varii intensităţi. Că mass-media au devenit interesate de ele însele, performînd autodisecţii în spaţiul public este şi evident, şi - în fond - nu chiar atît de rău. Este mai ales folositor în cazul unui popor televizistic care, în proporţie covîrşitoare, îşi ia informaţia din presă, de cele mai multe ori fără a o mai trece prin mestecăul gîndirii critice. Preluări majore pe piaţa media au mai fost, chiar recente. Dar nici una nu pare a fi stîrnit atîta agitaţie, atîta poftă de introspecţie şi atîta snagă apocaliptică. Bocitoarele s-au despletit peste mormîntul libertăţii de exprimare, iar casandrele s-au grăbit să profeţească nenorociri de nimeni crezute. La urma urmei, de ce ne-a afectat pe toţi "vînzarea Caţavencilor"? Povestea acestei vînzări poate fi analizată din cel puţin trei aspecte. Primul este cel al peisajului mediatic general. În ultimii 16 ani, România a practicat o politică de liber acces pe piaţa media, justificată, în parte, prin apetenţa pentru jurnalism-cu-divertisment a publicului şi prin dorinţa de diversitate a vocilor. Ca rezultat, avem o piaţă de media supraaglomerată de operaţiuni de mici dimensiuni, unele sub capacitatea critică de a genera profit, altele născute din dorinţa patronilor lor de a menţine un canal de influenţă, mai degrabă decît de a guverna o operaţiune economic viabilă. Ca atare, avem o "multitudine de voci" mai degrabă subţirele şi şovăielnice - şi extrem de vulnerabile la presiuni economice. Ca atare, era de aşteptat - şi chiar igienică - o consolidare a pieţei, prin agregarea unor centre de profit, a unor companii care să se conducă după principii economice "capitaliste", a unor trusturi care să practice (cu mai multă sau mai puţină eleganţă) concentrarea proprietăţii. Într-o oarecare măsură, această concentrare este un proces benefic şi este garanţia existenţei unor operaţiuni de media profitabile şi, prin aceasta, mai puţin sensibile la influenţe din afară - fie ele economice, fiscale sau politice. Dincolo de o anumită limită, concentrarea proprietăţii poate însă duce la limitarea accesului la informaţie, la standardizarea conţinutului editorial şi la privarea publicului de unul dintre drepturile sale fundamentale - acela de a fi corect informat. Prin "corect informat" înţelegem, pentru uzul acestei argumentaţii, informaţie diversă, care să acopere cît mai multe din sectoarele vieţii sociale şi politice şi care să prezinte vederi alternative în toate chestiunile de interes major pentru public. Noţiunea de informare corectă, prevăzută în Constituţie, cere însă o discuţie comprehensivă, care să sfîrşească prin adoptarea de standarde acceptate general şi metodologii care să permită monitorizarea acestor standarde. Din păcate, această discuţie nici măcar nu a început... Al doilea aspect al preluării trustului Caţavencu este cel al impactului proprietăţii asupra editorialului. Este un postulat acceptat cu seninătate de aproape întreaga breaslă că "cine plăteşte taraful comandă muzica". Astfel, dreptul proprietarului de a comanda conţinutul editorial este aproape necontestat. Pe cale de consecinţă, există o temere aproape generală - dacă nu chiar o aşteptare - ca schimbarea de proprietar să ducă la o schimbare de linie editorială în principalele publicaţii ale trustului Caţavencu - Cotidianul şi Academia Caţavencu. Această percepţie este atît de încetăţenită, încît mulţi dintre "intervenienţii" în dezbatere au negat din start prezumţia de nevinovăţie a "academicienilor", aşteptîndu-se ca aceştia să abdice de la obiceiurile (dacă nu de la principiile) lor şi să închine steagul noului stăpîn. Brand-ul Vîntu (cu FNI, cu procese, cu suspiciuni) bate brand-ul Caţavencu. Această linie de gîndire face abstracţie de unul dintre motoarele acestei achiziţii - şi anume transferul de credibilitate, de onorabilitate, de la trustul de presă către noul patron, în plină ofensivă de spălare a imaginii. O intervenţie brutală, cenzuratoare în editorialul Academiei Caţavencu ar reduce din start valoarea achiziţiei. Aceasta nu face o atare intervenţie mai puţin probabilă, ci doar păguboasă. Cel de-al treilea aspect - şi cel mai interesant pentru această discuţie - este cel umoral. Vînzarea trustului Caţavencu a fost luată "la modul personal" de mare parte din publicul lor. Prima reacţie - şi am întîlnit-o în diverse medii, imediat după anunţul ştirii definitivării negocierilor - a fost "Eu nu-i mai cumpăr!". Ce anume a produs această reacţie atît de vehementă şi atît de personală? De cînd proprietarul unui ziar a devenit atît de important pentru publicul lui? Cum de a devenit, peste noapte, publicul român sensibil la chestiuni relativ tehnice, precum preluarea controlului, pachet majoritar etc.? O posibilă explicaţie stă în specificitatea Caţavencilor - în special a săptămînalului de moravuri grele. Acesta (dar şi Cotidianul, în egală măsură) era perceput ca una dintre ultimele redute ale jurnalismului de calitate - nu perfect, dar măcar făcut cu eforturi rezonabile spre corectitudine. Stabilea agenda în chestiuni legate de corupţie, abuz de funcţie, tupeu şi ciocoism. Furniza ştiri care nu apăreau în alte locuri. În plus, se adresa unui public cu ţinută - sau pretenţii - intelectuale, iar sloganul Academiei Caţavencu - "cititorii noştri sînt mai inteligenţi decît ai lor" spune multe în acest sens. Această legătură specială cu cititorii este încă un atu al Caţavencilor. Academia Caţavencu este scrisă, în mare parte, cu informaţii sau materiale furnizate de cititori. Echipa editorială însăşi a fost permeabilă la influxul de cititori-scriitori - şi mulţi dintre cei care lucrează acum în redacţie sînt foşti cititori harnici şi talentaţi. Nu în ultimul rînd, grupul Caţavencilor a fost deschis şi transparent în chestiuni de proprietate. Ziarul era al unor oameni cu chip, nume şi semnătură - şi este interesant de văzut cum percepţia "Caţavencu e al Caţavencilor" s-a păstrat prin succesive schimbări de structură de proprietate - cu pachete de acţiuni cedate succesiv către Mircea Dinescu, către Sorin Ovidiu Vîntu, către Sorin Marin şi înapoi la Vîntu. Dacă tragem linie şi adunăm, obţinem profilul unui canal de comunicaţie informativ şi distractiv, o alternativă vie şi ludică (dar nu mai puţin serioasă) la media mainstream, un agent de influenţă asupra agendei publice, cu o structură de proprietate colectivă şi transparentă, o politică de permanentă comunicare cu publicul său - cu impact în editorial - şi un sentiment colectiv de proprietate asupra produsului. Surpriză? Aceasta este definiţa unui mediu public de informare! În această perspectivă, frustrarea cvasigenerală faţă de vînzarea Caţavencilor se traduce prin aceea că am considerat (cu toţii) Academia Caţavencu proprietatea noastră şi ne simţim acum traşi pe sfoară. Refuzăm să recunoaştem adevăraţilor proprietari dreptul de a vinde ce le aparţine (acţiunile), pentru că asta afectează proprietatea noastră - ziarul şi atitudinea Caţavencu. Este posibil ca efectul acestei frustrări să se vadă imediat, într-o scădere bruscă şi supărată a tirajelor. Un astfel de picaj e de înţeles, e de neoprit. Personal, mai îngrijorătoare mi se pare o eventuală scădere a tirajului în timp, semn că cititorii "mai inteligenţi decît alţii" nu mai găsesc în Academia Caţavencu ceea ce s-au obişnuit să găsească. Aceasta ar fi adevărata măsură a efectelor vînzării, efecte dincolo de confruntarea "brand-ului bun" cu "brand-ul rău". Şi mai este un gînd care cere timp şi consideraţie: cam cum ar pune "românul" pieptul în apărarea TVR şi SRR, dacă acestea ar fi cu adevărat publice?
