Cîtă transparenţă, cîtă concurenţă

Ca în fiecare an, de la un timp încoace, ziua de 3 mai - Ziua Internaţională a Libertăţii Presei - a fost sărbătorită de clasa jurnalistică, după puteri şi interese, cu seminarii, beri şi dezbateri televizate. În fiecare an (acesta fiind al şaptelea, gurile rele au spus că "i-am făcut libertăţii presei de şapte ani"), celebrările au o temă dominantă, un fel de dilemă definitorie. Cea de anul acesta s-a cantonat pe transparenţă în mass-media: cine ce deţine în presă, ce altceva mai are, cui vinde informaţia şi cu ce bani procură "marfa". În termeni tehnici, s-a vorbit de transparenţa proprietăţii şi a surselor de finanţare în mass-media. Vast program! În fond, de ce s-ar simţi proprietarii de media împinşi (atraşi?) spre transparenţă? Care ar fi obligaţia lor - sau beneficiul - dacă şi-ar declara făţiş proprietăţile şi sursele de finanţare? Transparenţa proprietăţii de media a fost multă vreme un tabu în România. Din motive care ţin în egală măsură de propria opţiune şi de "cultura" pieţei, proprietarii de media nu au oferit voluntar informaţii privind controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă dincolo de limita minimală impusă de lege. Legea Audiovizualului cerea astfel de informaţii la momentul obţinerii licenţei - iar solicitanţii ofereau doar primul "strat" de proprietate - de regulă, companii no-name. Pentru presa scrisă nu exista nici un fel de obligaţie de gen. O investigaţie de un an în hăţişul acţionariatului acestor companii a creionat o bază de date a proprietarilor de media - www.mediaindex.ro - care ne lasă să vedem cît de puţini sînt aceia care fac doar afaceri de media (înţelese în definiţia largă acceptată de UE, care include şi film, muzică şi tehnologii neconvenţionale) şi că majoritatea operaţiunilor de media au în spatele lor (sau alături de ele) afaceri din domenii mult mai profitabile, cum ar fi petrolul, cheresteaua, industria alimentară etc. De asemenea, analiza a relevat o prezenţă a "investiţiilor străine" în media, mai mare decît cea scontată - prin intermediul unor firme din Cipru, Antilele Olandeze, Elveţia. La începutul anilor 2000, proprietatea de media din România a cunoscut un soi de migrare înspre aceste zone, care nu sînt neapărat paradisuri fiscale. Ceea ce le face atrăgătoare este legalitatea acţiunilor "la purtător" - deci protejarea anonimatului acţionarilor. Orice minte suspicioasă se poate întreba de ce preferă acţionarii de media să rămînă discreţi. Cu toate acestea, apariţia în (ciber)spaţiul public a Mediaindex a spart tabuul, cu efecte emulative. Proprietarii de media au trimis semnale privind necesarele corecţii şi schimbări de acţionariat, iar companii "nelistate" în baza de date au trimis setul complet de informaţii, solicitînd de bunăvoie înscrierea. În plus, în ultimul timp mai mulţi mari patroni de media au făcut declaraţii publice privind achiziţionarea (sau asumarea) unor medii de informare - chiar dacă numele lor nu apare în actele de la Registrul Comerţului (cazul Sorin Ovidiu Vîntu - Realitatea TV este cel mai grăitor). Astfel, proprietatea de media nu mai este neapărat secretă, ci doar greu de descifrat pentru publicul larg - cel care este "utilizatorul ultim" al produsului mediatic şi cel care (cel puţin teoretic) plăteşte, prin consumul său comercial (via publicitate), funcţionarea canalelor mediatice. La fel de greu de descifrat rămîne şi finanţarea operaţiunilor de media. Sursele legitime de venituri într-o companie de media sînt contractele de publicitate, vînzarea (în cazul publicaţiilor) şi injecţia de capital din partea acţionarilor. O estimare a pieţei cifrează volumul publicităţii la circa 300 de milioane de euro - în condiţiile în care pe piaţa românească există 623 de licenţe pentru staţii locale de radio şi 261 de licenţe pentru staţii locale de televiziune (cf. Raportul de activitate al Consiliului Naţional al Audiovizualului pe anul 2006, accesibil la http://www.cna.ro/activitate/rapanual/ raport_ cna_2006.pdf). Dacă adăugăm la acestea numărul de ordinul sutelor al publicaţiilor (cotidiene, săptămînale, reviste de tip magazin, publicaţii de nişă etc.), ajungem uşor la concluzia că întregul buget de publicitate nu este suficient pentru a ţine în viaţă, în regim de profit, pleiada de canale mediatice de pe piaţă. Devine astfel evident că "în presă se bagă bani" - cu suspiciunea legitimă de rigoare. De ce ar investi cineva bani într-o operaţiune comercială ce funcţionează, ani la rînd, în pierdere? Răspunsul pare lesnicios - pentru că obţine, astfel, cîştiguri din alte zone. Dar el se menţine în zona speculaţiilor, atîta timp cît nu poate fi documentat dincolo de orice suspiciune. Documentarea pare a-şi găsi soluţie într-o prevedere constituţională păstrată "în adormire" timp de 17 ani. Articolul 30, aliniatul 5 al Constituţiei spune: "Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării". Nici un partid politic nu s-a arătat, pînă acum, interesat de a transpune această prevedere în realitate, iniţiind "legea" care poate impune transparenţa. În toamna lui 2005, la o întîlnire cu asociaţiile de media, preşedintele Traian Băsescu şi-a arătat sprijinul pentru o astfel de iniţiativă - dar, după războiul său cu "mogulii" şi în contextul politic actual, orice demers în acest sens ar putea fi perceput mai degrabă ca un act de răzbunare personală, nu unul de transparentizare şi responsabilizare a presei ca industrie. În mod paradoxal, aderarea României la Uniunea Europeană complică lucrurile din acest punct de vedere. Comisia Europeană priveşte chestiunea concentrării proprietăţii pe piaţa de media dintr-un unghi strict concurenţial. Efectul asupra pluralismului democratic şi al diversităţii "vocilor" publice nu intră în lista de priorităţi a Comisiei, care şi-a exprimat repetat opinia că, din punctul său de vedere, singura abordare valabilă a concentrării şi transparenţei media este cea legată de dreptul liberei concurenţe. Din acest punct de vedere, prea multă transparenţă strică, căci afectează strategiile concurenţiale ale companiilor de media. În fond, este dreptul oricui să ţină în viaţă operaţiuni cu pierderi, dacă îşi poate permite, în speranţa că piaţa "se va mişca" şi că, pe termen lung, va cîştiga - sau doar pentru a ţine locul ocupat şi a nu permite concurenţilor să se extindă. La nivelul Parlamentului European, zona politică a UE, lucrurile stau mai nuanţat şi preocuparea pentru influenţa concentrării proprietăţii de media asupra libertăţii de exprimare este vie. Înainte de aderarea primului val de state ex-comuniste, UE avea de rezolvat doar cazul Italiei, în care concentrarea de media şi puterea politică se suprapuneau, cu efecte nocive asupra libertăţii presei - dar era un caz izolat, care putea fi tratat cu gentileţe, aluzii şi răbdare. Prin aderarea noilor membri, UE a "importat" şi problemele acestora, iar concentrarea de media şi restrîngerea, prin aceasta, a pluralismului, nu reprezintă o problemă specifică doar României. Mai devreme sau mai tîrziu, UE va trebui să caute o soluţie general-acceptabilă tuturor, care să pună în justă balanţă transparenţa şi concurenţa. Un "semn" urmează să ni se arate curînd, către ce parte înclină încă balanţa. Confruntat cu probleme ce ne sună extrem de familiar, Guvernul elen a adoptat o lege care interzice proprietarilor de mijloace de informare în masă să participe, cu celelalte companii pe care le deţin, la licitaţiile privind lucrările publice. Comisia Europeană a dat în judecată Grecia pentru această limitare a pieţei libere concurenţiale, iar cazul îşi aşteaptă pronunţarea. Analiştii consideră că această sentinţă va constitui un precedent şi ne va da o indicaţie despre cîtă transparenţă şi cîtă concurenţă putem aştepta în viitor.