Ciripeli de politică românească
Soarta a făcut ca John McCain să răspundă întrebărilor lui George Stephanopolous pe Twitter la cîteva luni după ce a pierdut competiţia pentru preşedinţia Statelor Unite în faţa celui mai "internaut" dintre candidaţii pentru Biroul Oval. Barack Obama a reuşit să transforme Internetul în propria platformă de comunicare politică şi a strîns sute de milioane de dolari prin intermediul computerului. În aceste condiţii, interviul lui McCain nu a reuşit să evidenţieze decît faptul că senatorul se numără printre cei 69 de membri ai Congresului american care folosesc noua tehnologie, în "siajul" noilor forme de media utilizate de către preşedintele SUA. Pentru neiniţiaţi, Twitter este o metodă de comunicare publică simplificată, limitată la 140 de caractere, un jurnal zilnic al activităţilor pe care le întreprinzi. Răspunzi constant la întrebarea "ce faci acum?". Reducerea discursului public al unui senator american la mai puţine caractere decît un sms pe telefonul mobil, nemaiadăugînd faptul că respectivul veteran de război se află la respectabila vîrstă de 72, mi-a adus aminte de campaniile deloc încununate de succes ale politicienilor români pe Internet. Lipsa mesajului credibil În situaţia în care Internetul românesc rămîne, în principal, un instrument de comunicare cu un electorat tînăr şi urban, încercările unora dintre politicieni de a comunica pe bloguri nu au reuşit să atingă nici măcar o valoare proporţională cu răspîndirea modelelor de succes din străinătate. Motivaţia principală, în acest sens, nu rezidă atît în lipsa de specialişti la nivel de comunicare politică pe Internet, cît în incapacitatea politicienilor de a-şi dezvolta o imagine unitară şi constantă în mediul internaut. Pe scurt, degeaba se bucură un candidat la europarlamentare, de exemplu, de o vastă creaţie "new media" aferentă imaginii sale, cu blog, site de campanie, conturi de YouTube, Twitter, Facebook şi Dumnezeu mai ştie ce altceva, dacă aceste construcţii virtuale nu sînt legate de un mesaj credibil, direcţionat unui public-ţintă. Surpriza că nimeni nu citeşte o declaraţie politică făcută la Bruxelles, atent copiată şi lipită unui articol de blog, nu ar trebui să existe. Este unul dintre motivele pentru care am încercat, într-o serie de interviuri cu posibilii europarlamentari europeni, să duc întrebările într-un aparent ridicol, cerînd detalii despre culoarea mochetei din birourile lor. Unii chiar nu au ştiut, iar greşeala acestora nu era că trecuseră cu vederea un astfel de detaliu, doar că nu încercaseră vreodată să se conecteze cu electoratul la un nivel personal. Este nesurprinzătoare ideea că votanţii preferă să pună ştampila pe oameni, evitînd listele de candidaţi en-gros. Cum îţi gestionezi această imagine, ca şi candidat, poate reprezenta diferenţa între o campanie reuşită pentru întreaga listă şi eliminarea ta din concurs, în cadrul aceleiaşi construcţii electorale. Greşeli ale comunicării pe Internet Internetul, din acest punct de vedere, joacă un rol cu potenţial incredibil în comunicare, deoarece un candidat nu este limitat de paznicii sau de regulile formelor tradiţionale de mass-media. Lăsînd la o parte aspectul şocant, de multe ori pornografic, pe care îl are mediul, campaniile virtuale pot fi concepute cu scopul de creştere a notorietăţii uninominale. Candidaţii la europarlamentarele din iunie se vor prezenta pe Internet, iar acest fapt este un semn bun, dar ceea ce trebuie subliniat, înaintea oricărei prezenţe în mediu, este că un simplu site lansat peste noapte nu asigură nici un plus de imagine sau de votanţi. Din contră, exerciţiul respectiv reprezintă o pierdere de resurse, de la sumele ridicole plătite unor firme de profil, pînă la timpul pierdut de activişti de campanie în comentariile de pe site-urile ziarelor, pe forumuri şi pe bloguri. Acestea sînt exemple proaste ale comunicării pe Internet, iar orice echipă de campanie va trebui să ceară, poate paradoxal, promisiunile unor rezultate la urne înaintea oricăror oferte de marketing politic online. Practic, nu poţi prezenta o declaraţie politică sau un clip electoral de 30 de minute unor vizitatori a căror medie de atenţie pe un site este de maximum două minute. Nu are sens să îţi faci un site de campanie, dacă discursul tău este destinat pensionarilor. Nu poţi avea 72 de ani şi cont pe Hi5, un site social pe care Piţi nu este prescurtarea lui Piţurcă. Candidaţii sau politicienii, în general, trebuie să găsească formula cîştigătoare între transmiterea unor mesaje politice online, cu toate nuanţele şi complexităţile aferente, şi comunicarea directă cu electoratul, folosirea resurselor pe care le oferă Internetul în folosul campaniei propriu-zise. Resurse mari, rezultate sub aşteptări În România, peste 200 de bloguri aparţin politicienilor, iar un număr egal " unor comentatori apolitici, dar pasionaţi de subiectele zilei. Încă 120 de bloguri sînt ale jurnaliştilor care analizează evenimentele politice. Mai puţin de 15 dintre toate acestea strîng peste 1000 de vizite pe zi, chiar şi în perioade electorale. Nimeni nu cere un Obama de România, dar resursele dedicate capitolului de comunicare politică pe Internet sînt mult prea mari, iar rezultatele obţinute la urne de pe urma acestuia nu sînt cuantificabile. Deoarece exemple de succes există, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai stilul de comunicare al aleşilor noştri reprezintă problema principală. Aceştia ar putea să nu mai găsească audienţă nici într-un mesaj pe Twitter. Şi atunci ce or să mai facă? Mihnea Dumitru scrie pe codexpolitic.us despre influenţa Internetului în politica românească.
