Cine e interesat de reformarea mediilor publice?
La sfîrşitul lunii iunie, plenul Camerei Deputaţilor a respins ultima variantă a proiectului de modificare a legii 41/1994 de funcţionare a serviciilor publice de radio şi televiziune (SRR şi SRTV), proiect iniţiat de deputata PD-L Raluca Turcan. Din nou, lipsa voinţei politice şi interesele de moment împiedică orice iniţiativă de reformare, profesionalizare şi depolitizare a mediilor publice. Ideea modificării legii 41/1994 a apărut în anul 2004, după ce televiziunea şi radioul public fuseseră aservite regimului Năstase. Desigur, nu era pentru prima oară după 1989 cînd aveam de-a face cu o asemenea situaţie. Cele două instituţii au fost supuse unui sistematic viol politic, fiecare partid ajuns la putere arogîndu-şi dreptul de a transforma SRTV şi SRR în instrumente de luptă politică. O declaraţie recentă a lui Cezar Preda, vicepreşedinte al PD-L, ilustrează perfect modul în care mediul politic se raportează la cele două instituţii: "Haideţi, doamnă preşedinte, să îndreptăm strategia noastră ca această televiziune publică să intre şi să facă treabă aici, pentru aleşi, şi să facă studioul pe banii lor, să prezinte activitatea din Parlament aşa cum dorim noi, pentru că pînă la urmă este o televiziune publică şi ea face ce-i spunem noi, nu ce vor alţii." Mecanismul care face posibilă această situaţie, dincolo de iresponsabilitatea endemică a clasei politice, este tocmai legea de funcţionare a celor două instituţii. În forma actuală, legea respectivă nu oferă suficiente mecanisme de protecţie în faţa presiunilor politice şi permite existenţa unui management dezastruos atîta timp cît interesele politice sînt satisfăcute. Cum iresponsabilitatea clasei politice pare departe de a-şi găsi un tratament, modificarea legii 41/1994 devine prima soluţie pentru însănătoşirea celor două instituţii. În această absurdă bătălie, fiecare partid devine şi călău, şi victimă, în funcţie de locul ocupat pe harta politică. E ciudat însă cum aproape toate partidele se opun oricărei schimbări, în speranţa că le va veni şi lor rîndul să ajungă la putere şi, cum experienţa o demonstrează, să se comporte exact precum predecesorii al căror comportament l-au condamnat anterior. Intenţii lăudabile Uneori, mai ales atunci cînd se află în opoziţie, politicianul român poate da semne de comportament raţional, cum a fost şi cazul defunctei Alianţe D.A., care a inclus modificarea legii 41/1994 şi depolitizarea celor două instituţii ca obiective în programul de guvernare din 2004. Ajunsă la putere, Alianţa D.A. a înfiinţat în primăvara anului 2005 o comisie parlamentară de anchetă care a identificat probleme cu care se confruntau televiziunea şi radioul, cea mai gravă fiind tocmai aservirea lor politică în perioada 2001-2004. Din păcate, Alianţa D.A. avea alte priorităţi şi a abandonat soluţia de sistem, în favoarea celei convenabile, de moment, neavînd răbdarea de a parcurge toţi paşii necesari modificării unei legi. În iunie 2005, parlamentarii Alianţei au decapitat conducerile SRTV şi SRR pe baza concluziilor raportului Comisiei de anchetă. Adrian Cioroianu, unul dintre liderii PNL la acel moment, spunea într-o emisiune televizată că nu înţelege zelul unora de a modifica legea, atîta timp cît persoanele aduse de Alianţa D.A. la conducerile SRTV şi SRR sînt dincolo de orice suspiciune. Realitatea ultimilor ani l-a contrazis pe fostul parlamentar, Tudor Giurgiu devenind şi el victima jocurilor politice permise de legea 41/1994, deşi reuşise în mai puţin de doi ani să îmbunătăţească radical conţinutul editorial al televiziunii publice. Interesele clasei politice În septembrie 2005, preşedinta Comisiei de cultură, arte şi mass-media a Camerei Deputaţilor, Raluca Turcan, a demarat procesul modificării legii 41/1994. S-au organizat dezbateri, consultări, a existat o avalanşă de iniţiative legislative de modificare a legii aparţinînd PNL, PD, PSD, UDMR. În cele din urmă, toate aceste proiecte au avut aceeaşi soartă cu a celui respins săptămîna trecută, de departe cel mai bun dintre cele vehiculate pînă acum. Cum nu a avut loc o dezbatere parlamentară asupra acestei ultime iniţiative legislative aparţinînd Ralucăi Turcan, trebuie să aruncăm o privire asupra structurilor de conducere ale SRTV, SRR şi CNA pentru a căuta motivaţia din spatele acestui vot negativ. Dacă la SRR avem aceeaşi conducere în ultimii patru ani, pe Maria Ţoghină, propusă de PNL în 2005, la SRTV şi CNA avem conduceri noi, rezultate ale unui troc politic negociat în vara lui 2007 de PNL şi PSD. Astfel, Răsvan Popescu, propus de PNL, a preluat conducerea CNA, iar PSD-istul Alexandru Sassu a devenit primul politician şef după 1989 al televiziunii publice. Respingerea acestei iniţiative legislative de către PSD şi PNL poate fi motivată şi de teama acestora de a pierde conducerile respectivelor instituţii, o nouă lege presupunînd şi numirea unor noi consilii de administraţie. Absenţa unui consens politic la nivelul conducerii partidelor parlamentare sau măcar la nivelul actualei coaliţii de guvernămînt constituie principalul obstacol în calea modificării legii de funcţionare a mediilor publice. Inexistenţa acestui consens politic reflectă, de fapt, lipsa de voinţă a clasei politice pentru reformarea şi depolitizarea mediilor publice. Alţi factori în ecuaţie Dacă principala rezistenţă la modificarea legii vine din zona politică, nu trebuie neglijată nici slaba apetenţă pentru schimbare a multora dintre salariaţii acelor instituţii, mai ales a supradimensionatului personal tehnic şi administrativ, obişnuit cu un loc de muncă sigur, călduţ şi decent remunerat şi care îşi vede ameninţate privilegiile de perspectiva unui management competent şi independent. Nu este de mirare că principalii susţinători ai modificării legii din cele două instituţii sînt cam aceleaşi persoane care au avut curajul de protesta în 2004 şi ulterior împotriva cenzurii, a presiunilor politice sau a abuzurilor administrative din cele două instituţii. Aproape toate aceste persoane provin din zona editorială. În egală măsură, nu trebuie uitat interesul mediilor comerciale de a avea posturi publice de radio şi televiziune fragile, care să lase astfel mai mult loc pe piaţă posturilor private. Influenţa economică şi politică a patronilor posturilor comerciale nu este deloc de neglijat, un exemplu în acest sens fiind sprijinul pe care tot mai multe voci din mediul politic îl acordă ideii ca posturile publice să nu mai aibă dreptul de a difuza publicitate comercială, după modelul Sarkozy. Guvernul francez a transferat publicitatea difuzată de mediile publice către televiziunile şi radiourile comerciale, unde marii jucători sînt deţinuţi de prieteni apropiaţi sau de rude ale preşedintelui Franţei. Măsura a fost contrabalansată prin acordarea directă de către Guvern a unor sume de bani către posturile publice pentru a compensa pierderile cauzate de eliminarea publicităţii. "Generoasă" ofertă… Aşteptînd momentul în care clasa politică va realiza că este şi în interesul său să avem medii publice puternice şi independente, asistăm la dezastrul televiziunii publice, manifestat prin prăbuşirea cifrelor de audienţă şi a credibilităţii, însoţite de o situaţie internă şi financiară catastrofale. Despre radioul public sînt mai puţine de spus, instituţia fiind ceva mai opacă, dar şi mai puţin supusă scrutinului public, poate şi din pricina mizei sale mai mici. În plus, conducerea actuală a menţinut instituţia într-o poziţie destul de solidă pe piaţă.
