Chipurile politice marchează, eliberează
N-ar trebui să ne mire faptul că majoritatea clipurilor cu iz de senzaţional din campania electorală prin care tocmai am trecut au originile pe Internet. Mediul s-a dovedit, deja, ca fiind fără oprelişti de moralitate şi în mod sigur capabil să găzduiască o serie întreagă de mizerii, atacuri la persoană şi dezinformări. Peste muntele de filmuleţe care ne-au îndemnat să votăm sau să ne abţinem de la procesul democratic a existat însă vîrful grobianismului şi, cel mai probabil, al dezinformării crase. Acest top include clipurile deja notorii cu cei mai înalţi oameni în stat. Uşurinţa cu care acestea au „zburat“, în plină campanie electorală, de la ziarişti la simpli bloggeri şi invers, ca mai apoi să se adune în mass media, ridică întrebări serioase cu privire la standardele jurnalistice ale momentului.
În mod cert, putem vorbi despre cea mai activă campanie internaută de pînă acum, cu echipele de comunicare sau simpli entuziaşti coloraţi politic creînd zeci de clipuri electorale. Prezenţa pe YouTube şi transmiterea clipurilor prin blogosferă au obţinut audienţă, deşi puţine dintre ele au reuşit să ajungă la statutul de viral (peste 10.000 de vizualizări). Chiar dacă nu există vreo formulă prin care să se cuantifice influenţa exactă a Internetului în campaniile din realitate, putem nota faptul că, prin „descoperirea“ clipurilor cu potenţial viral, cuplată cu duritatea campaniei negative şi armatele de postaci politici angajaţi în scopuri specifice, acel procentaj din electorat, care s-a simţit, în vreun fel, atins de Internet, a crescut. Vorbim, de asemenea, şi despre un număr record de expatriaţi care au votat la aceste alegeri, persoane care în mod cert au folosit Internetul pentru o bună parte din informarea lor.
La orice oră, vine presa. Atenţia oferită Internetului de către presă a transferat, automat, şi o doză de credibilitate mediului. Blogurile au devenit surse de ştiri şi, ca atare, informaţiile conţinute în ele tind să apară, din ce în ce mai des, pe arena politicii. O parte a acestei doze de credibilitate ţine şi de apariţia blogurilor de ziarişti în mediu, precum şi de participarea acestora într-o calitate activă în timpul campaniei electorale.
Există peste 150 de ziarişti care scriu pe teme politice în Internetul românesc. Blogurile lor, în unele cazuri, ating mii de vizitatori zilnic, deşi conţinutul acestor site-uri este, în mare parte, editorial. Vorbim despre jurnalişti din presa scrisă, în special, oameni care îşi găsesc timpul, între articole, să comenteze şi problemele politice ale zilei, să ofere informaţii pe surse din lumea în care lucrează şi să adauge detaliile nepublicate în ziare la temele de interes.
Informaţia e de la tine sau de la mine? Totul sună frumos, chiar transmite ideea libertăţii absolute a presei, dar tocmai în această libertate găsim şi problemele. Internetul este o infrastructură de comunicare publică, ceea ce transformă şi blogurile în virtuale anunţuri pe stîlpii de pe marginea şoselei. Numai în cazurile în care autorul blogului îşi restricţionează voit conţinutul publicat sau postează informaţii în comunităţi închise putem discuta despre vreo formă de intimitate a conţinutului. În rest, atîta timp cît publicul larg are acces la site, chiar şi în obscuritate, nu se poate vorbi despre conceptul de „blog personal“. Sintagma aceasta defineşte tipul de conţinut publicat, nu şi accesul la forma de comunicare. Nici anonimitatea nu rezolvă această problemă.
În cazul jurnaliştilor, tocmai informaţiile publicate în eter, obţinute prin natura meseriei, reprezintă un posibil conflict de interese. Ce face un jurnalist cu blog, apropo de o informaţie pe surse care nu poate fi confirmată prin regulile meseriei, dar care îi poate creşte traficul pe site? O publică, în mod evident. Urmează link-uri din partea bloggerilor, citări în mass media şi, automat, o calitate de emiţător transferată acelui jurnalist, separată de cea conferită, instituţional, de meserie.
Drept exemplu, un număr de ziarişti au publicat pe blogurile „personale“ rezultatele exitpoll-urilor din ziua votului, în ciuda faptului că legea (370/2004 actualizată) nu permite aşa ceva: „în ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieşirea de la urne, înainte de încheierea votării“. În turul întîi, ambele trusturi de presă care deţin televiziuni de ştiri au primit amenzi de la Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru trimiterea telespectatorilor pe site-urile proprii, unde existau rezultatele exit poll-urilor. Mai mult, legea acordă puteri sporite Birourilor Electorale Permanente în amendarea cu pînă la 10.000 de lei a persoanelor care publică rezultatele exitpoll-urilor în afara audiovizualului. Un caz deja faimos a fost cel din timpul alegerilor locale, cînd BEM Iaşi a fost sesizat de faptul că un site de ştiri publica rezultatele ieşirii de la urne, dar nu a putut acţiona din cauza lipsei de legislaţie specifică. De aceasta dată ar fi putut însă acţiona, cu deservicii majore aduse trustului şi tagmei, în genere.
Dar să amendăm tot netul! Nu ar trebui să fim prima ţară care legiferează accesul la Internet; nu trebuie să dezvoltăm un mare zid de foc al României pentru conţinutul online. În mod cert, n-am fi, oricum, primii. Însă situaţia libertăţilor constituţionale, a dreptului la liberă exprimare în democraţiile emergente precum ţara noastră, a condus, de la sine, şi la probleme în legătură cu tabloidizarea conţinutului publicat sau difuzat. Dacă presa scrisă este dominată de către tabloid, iar show-urile de seară tind să prezinte ceva mai multă nuditate decît o revistă de profil, întrebarea cumva redundantă este: ce mai rămîne Internetului?
