Analfabetismul media

Ne dorim, în România, o presă făcută profesionist, dar în aceeaşi măsură ar trebui să ne dorim şi un public educat din punctul de vedere al consumului de mass-media. Un public astfel educat poate să sancţioneze derapajele jurnaliştilor, poate să determine, prin mecanismul cererii, existenţa unei prese de calitate şi are anticorpii necesari să facă faţă manipulărilor. Prin urmare, competenţele de consumator mass-media sînt foarte importante pentru bunul mers al unei democraţii. Putem spune chiar că alfabetizarea media a publicului este mai importantă decît profesionalizarea jurnaliştilor. Dacă publicul e competent, exigenţele lui în privinţa calităţii pot determina existenţa pe piaţă a unei prese de calitate. Dimpotrivă, dacă doar jurnaliştii îşi fac meseria cu responsabilitate şi vor să ofere un produs bun, dar publicul nu e interesat de acesta, rezultatul este dezastruos: jurnaliştii îşi vor agăţa profesionalismul în cui şi se vor da după gustul publicului. Este exact situaţia din România. E adevărat, nici cu responsabilitatea presei nu stăm chiar pe roze, dar fapt este că încercările jurnaliştilor de a face o presă quality se lovesc de dezinteresul publicului faţă de aşa ceva. Prin urmare, pentru e rezista pe piaţă, mass-media de calitate este nevoită să se tabloidizeze. Iar rezultatul este că, la noi, aproape că nu există publicaţie sau canal audio-vizual neatins de morbul tabloidizării. Printre televiziuni, exemplul cel mai concludent în acest sens este Realitatea TV, un post care, dintru început, şi-a propus să fie un CNN românesc. După cîţiva ani de existenţă pe piaţa de la noi, cei de la Realitatea şi-au dat seama că şi-au propus o utopie. Deocamdată, publicul din România nu pare interesat de un CNN, aşa cum pe piaţa presei scrise de la noi nu au avut nici un succes repetatele tentative de a edita un Newsweek. Desigur, peste tot în lume există publicaţii tabloide, dar în ţările cu tradiţie democratică mai există şi altceva. De exemplu, englezii au The Sun, dar şi The Guardian; germanii au Bild, dar şi Frankfurter Allgemeine Zeitung (iar acesta din urmă vinde foarte bine, fără să fie nevoit să facă nici un compromis jurnalistic). În străinătate, publicul a fost educat cu timpul, prin practica unei prese care funcţionează în condiţii normale de sute de ani. La noi, înainte de ’89, aveam o presă anormală, un instrument de propagandă. După Revoluţie, prima care s-a liberalizat a fost presa scrisă, dar liberalizarea aceasta s-a realizat pe două paliere: cel al senzaţionalismului de tipul găinilor violate şi care nasc pui vii (Evenimentul zilei) sau cel al jurnalismului de opinie şi umoral politic, de tipul "Jos/Sus Iliescu!" (România liberă, Baricada, Expres, pe de o parte, şi Adevărul, Azi, Dimineaţa, pe de altă parte). În domeniul televiziunii, adevărata liberalizare a venit mult mai tîrziu - în decembrie 1995, cînd a început să emită PRO TV. Pînă atunci, Televiziunea Română continua să facă ceea ce învăţase înainte de Revoluţie, SOTI era vizionat de foarte puţini telespectatori şi, oricum, discursul acestui post era calat pe jurnalismul de tip "Jos Iliescu!" (ca reacţie la atitudinea dominantă de la TVR, care-l ridica în slăvi pe preşedinte), Antena 1 transmitea filme de serie B, Tele 7 abc ratase un start bun, iar postul Amerom nu era cu mult diferit de o televiziune de cartier. Ei bine, PRO TV a încercat, într-o primă fază, să facă un jurnalism de calitate. Avea, să ne amintim, şi emisiuni de dezbatere politică, economică sau culturală, s-a implicat şi în campanii responsabile, cum a fost campania PRO-NATO, iar Andreea Esca nu prezenta atîtea ştiri despre accidente, violuri şi hăcuiri. Din păcate însă, publicul era deja format de presa scrisă care funcţionase pînă atunci cu motoarele turate la maximum aşa că, pentru a avea profit, Adrian Sîrbu a trebuit să se replieze. Acum, emisiunile de analiză serioasă au dispărut de mult timp de la PRO TV, iar postul din Pache Protopopescu a devenit cel mai de seamă promotor al jurnalismului de tip tabloid.