Malraux sau Charlie?

Francezii ar trebui să se hotărască între

şi

– celebra zicere (ulterior contestată) a fostului ministru, citată pe toate meridianele, spre adînca notorietate a poporului francez, este în antagonism perfect cu imundele caricaturi ale tabloidului din Hexagon, la fel de mediatizate. Oricum ar fi, nişte desene pornografice nu pot fi ataşate termenului de

. Dezacordul fiind relativ la o temă filozofică fundamentală, nu poate fi acceptat sub eticheta libertăţii de opinie, cel puţin nu sub aspectul solidarizării de amploare în jurul blasfemiei. Fiindcă dacă democraţia/libertatea de opinie ar constitui autoritatea absolută, oricine ar putea revendica rediscutarea ideologiilor blamate astăzi, care şi ele s-au bucurat, la vremea respectivă, de un imens sprijin popular. 

După cum bine se ştie, germanii demonstrau cu milioanele în favoarea nazismului (absolut neobligaţi), la fel ca şi francezii de la mitingul de duminică, 11 ianuarie 2015. Pentru cei din urmă, istoria nu a demonstrat încă cît de mult se înşală. Nu pentru că au comemorat victimele, ceea ce este uman şi firesc, nu pentru că au manifestat împotriva terorismului, ci pentru că, prin frecvenţa lozincilor „Je suis Charlie“ au arătat, fără echivoc, că acceptă şi promovează blasfemia. Mai mult decît atît, simbolurile religioase ale islamului fiind comune, în mare parte, cu cele creştine (Avraam, Fecioara Maria, Iisus) francezii au lovit şi în sacralitatea tradiţionala a Europei (de fapt au mai făcut-o şi cu alte ocazii). În fond, cu scuzele de rigoare, putem face abstracţie de islam;

a emis în spaţiul public şi pornografii abominabile referitoare la Sfînta Treime, la Iisus şi Fecioara Maria…

Numai că, aici apare problema:

Asta o ştie orice om de bun-simţ, nu numai cei care au studiat la Sorbona. Cu atît mai curios, cînd se manifestă în Franţa, „vîrful culturii europene“. Sau poate… este doar o legendă. „Cultura nu se moşteneşte, se cucereşte“ – spunea acelaşi André Malraux… Dacă exemplul cu nazismul este poate prea dur, am să aduc în discuţie cazuri mai recente: 

● Salvador Allende, ales preşedinte în Chile (1973), perfect democratic şi dat jos cu forţa, cu sprijin determinant din partea SUA, o altă democraţie de prestigiu (în urma loviturii de stat Allende şi-a pierdut viaţa, împreună cu alte mii de chilieni); 

● Atacul terorist al serviciilor secrete franceze asupra militanţilor Greenpeace (1985); 

● Algeria (1991), fenomen cunoscut ca

● Cei patru savanţi iranieni ucişi mişeleşte, în ţara lor, la Teheran, atentate puse în legătură cu presupusul program nuclear al Iranului etc. etc. 

Toate aceste fapte, mai mult sau mai puţin contemporane, conduc la concluzia evidentă că lumea occidentală acceptă şi alte criterii, care, ocazional, exced argumentul democratic.

Înţeleg foarte bine teama sinceră a unor oameni vizavi de fundamentalism/extremism, cu referire şi la cel religios. Ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii este că există şi un

fiindcă extremismul este un dat biologic, el nu vine ataşat obligatoriu numai comunismului, nazismului sau islamului. Nici

nu pare a fi scutită de acest aspect nefericit. Fără

şi

se poate ajunge ori la

, ori ne întoarcem iaraşi la

. Este ceea ce se întîmplă, în mod deocamdată incipient, imediat după atentat, în Franţa. Pe de o parte, mulţi francezi pictează simboluri naziste pe clădiri, care aparţin etnicilor arabi, exact cum făceau trupele SA şi SS în Germania interbelică, cu magazinele evreieşti, pe de altă parte, mai mulţi tineri au fost arestaţi şi condamnaţi cu executare pînă la un an, numai pentru că s-au manifestat public „anti-Charlie“. Anti-

nu înseamnă proterorism! Duşmanul

nu este întotdeauna

(vezi binoamele comunism – nazism, Iran – Irak etc.). 

Argumentul raţional poate fi bine susţinut de un

– termenul asigură, cred, şi simpatia fanilor

pentru că Iluminismul e asociat adeseori cu laicitatea, dacă nu chiar cu ateismul. Aşadar, pentru Hume, şi nu numai pentru el, „existenţa lui Dumnezeu nu poate fi nici demonstrată, nici negată, ea depăşind orice cunoaştere posibilă“. Ambele „dogme“ sînt deci perfect plauzibile. În această accepţiune, credinţa în Dumnezeu chiar nu mai reprezintă o dogmă, ca şi ateismul de altfel. Credinţa nu poate fi deci atacată satiric (sub sancţiunea ridicolului) aşa cum se încearcă, acreditînd ideea unei utopii anacronice.

În plus, cunoaşterea ştiinţifică contemporană, contrar spoielii de cultură de pe unele site-uri, tinde mai mult să confirme decît să infirme idei tradiţional religioase (vezi, de exemplu,

şi cercetările de la Princeton University). 

Nu trebuie neglijat nici argumentul statistic: la nivel global, aproximativ 59% din populaţia lumii se declară religioasă.

Cîţiva cetăţeni se întrebau retoric pe diferite

-uri dacă au voie să rîdă de copiii bolnavi de cancer sau să caricaturizeze Holocaustul. Nu aş merge atît de departe… Totuşi, aş da un răspuns celor care se întreabă obsedant: „Cum ar fi trebuit să se reacţioneze la caricaturile considerate obscene?“ Foarte simplu, puteau fi atacate în aceeaşi manieră simbolurile „sacre“ ale francezilor. Vom incepe cu Napoleon.

Napoleon a comis crime de război şi/sau crime împotriva umanităţii. Există lucrări bine documentate (inclusiv in limba română), cu autori reputaţi, care descriu aceste crime. Mai mult decît atît, filozoful francez Claude Ribbe, în cartea sa

(2005) avansează ideea că francezii, şi nu Hitler, ar deţine brevetul pentu folosirea

ca metodă de exterminare în masă (în timpul Revoluţiei haitiene ar fi murit astfel aproximativ 100.000 de sclavi, în primii ani ai secolului al XIX-lea). 

Etiologia acestor crime se poate căuta în atrocitaţile comise în noaptea de Sf. Bartolomeu sau într-un alt mare eveniment elogiat astăzi: Revoluţia Franceză. Cine are curajul să-l citească pe Thomas Carlyle, va reevalua în mod sigur ceea ce a învăţat la Istorie… Tot aici ne putem minuna de execuţia prin ghilotinare a savantului Lavoisier sub frumoasa lozincă europeană „republica nu are nevoie de savanţi“… 

Ar fi interesant de ştiut dacă cuvîntul

mai are vreo semnificaţie în lumea occidentală de astăzi. Aşa cum s-a mai spus, după 7 ianuarie 2015, Bătrînul continent nu mai este acelaşi… A avut loc atacul Europei asupra ei însăşi.

Mihai BĂDIC - mihai.badic@icpe-ca.ro
19 februarie 2015