Libia - între salafism şi sufism

De la discursul public de unitate naţională pentru democraţie, proclamat de liderii rebelilor libieni în timpul revoltelor anti-Gaddafi, acum o nouă formulă este folosită în spaţiul public – reconcilierea naţională. Evident, asta înseamnă că a existat sau există, departe de unitatea naţională invocată în timpul revoltelor, cel puţin un dezacord, dacă nu chiar conflict, după cum au arătat atacurile şi ciocnirile de-a lungul anului, între diversele piese ale puzzle-ului libian.

Dacă a existat unitate, aceasta a fost doar temporară, pînă la înlăturarea de la putere a colonelului Gaddafi. Şi poate nici atunci, de vreme ce semne de neînţelegere s-au făcut simţite între unii lideri militari rebeli din Est, mai ales din Benghazi şi cei ceva mai „politici“ din Vest. Actualele autorităţi libiene sînt în plin proces de acuzare şi pedepsire a unor foşti membri ai regimului Gaddafi, inclusiv a fiului acestuia, Saif al-Islam, sub varii acuzaţii de crime de război sau împotriva umanităţii. Unii spun că acţiunile juridice sînt parte a procesului de reconciliere naţională. Cu condiţia să nu fie judecăţi pe genunchi, rapide şi sumare...

Libia de acum parcă şi-a pierdut din senzaţionalul pe care îl avea pentru presă în 2011. Acum nimeni nu mai pare interesat să discute public o Libie complicată în lipsa singurului personaj negativ, o Libie care i-a dezamăgit pe optimişti şi în care mişună o multitudine de grupări care au rămas înarmate din vremea revoltelor, care îşi fac singure dreptate, o Libie cu un guvern fragil şi lipsit de autoritate reală în multe zone ale ţării, o Libie de care, cu excepţia cîtora ştiri de presă, nu prea se mai vorbeşte şi în care marile companii energetice par să îşi desfăşoare în linişte afacerile şi să facă, tot în linişte, planuri pentru altele şi mai fructuoase decît pe vremea lui Gaddafi.

Libia fragmentată

Guvernul, şi în general liderii de la centru ar putea căpăta ceva mai multă putere pe măsură ce şi dacă adună rezerve de finanţare pentru tot ce înseamnă administrarea ţării, din veniturile provenite din resursele de petrol şi gaze. Asta, bineînţeles, cu condiţia să nu se ajungă din nou la o concentrare a veniturilor în mîinile celor puţini. Deocamdată, guvernul, deşi susţinut din exterior, este în continuare slab şi depinde, acasă, de bunăvoinţa diverselor resturi de grupuri ale foştilor rebeli anti-Gaddafi, care acum fac treabă de poliţişti în multe zone, asigură graniţele în unele regiuni şi chiar îşi asumă rolul de pompieri acolo unde practic nu există infrastructură administrativă coordonată de guvernul central. Complicaţii în plus vin din faptul că diverşi miniştri sau oficiali libieni protejează ori susţin fiecare grupuri sau miliţii înarmate, care sînt scutite de obligaţiile dintr-o societate normală, cu exemple de la camere de hotel ocupate abuziv, fără plată, la confiscarea de bunuri private sau publice, după voia inimii, sau schimburi pentru asigurarea securităţii. Şi astfel de cazuri sînt cele „fericite“, pentru că în alte locuri, legea de orice fel, chiar şi strîmbă, lipseşte total, cînd diversele miliţii sînt în conflict ori nu colaborează cu guvernul, ci aleg să se comporte ca şi cum teritoriul respectiv le-ar aparţine, şi prin urmare nu puţine sînt conflictele cu miliţii rivale sau cu triburile locale. Lucrurile sînt şi mai complicate în Est, unde există localităţi şi zone practic autonome, în care diverse miliţii şi brigăzi oferă nu doar protecţie populaţiei, ca o forţă de poliţie, ci şi servicii sociale şi îşi cîştigă, încet-încet, simpatia oamenilor. În alte cazuri, tot în Est, brigăzile locale continuă să vîneze „loialişti“ reali sau imaginari ai lui Gaddafi, miliţii care intră deseori în conflict deschis cu forţele de securitate guvernamentale. Alte forme de organizare în absenţa unei puteri centrale sînt grupările înarmate formate din diverşi membri ai unor comunităţi care au decis să îşi ia soarta în propriile mîini şi să asigure singuri securitatea perimetrului în care trăiesc, un fel de administraţii locale, fără legătură cu guvernul de la Tripoli.

Umbra lui Gaddafi

Pentru alţii, Gaddafi nu a murit, iar lîngă Misrata, de exemplu, miliţii încă loiale colonelului s-au aliat cu triburi locale, au respins autoritatea guvernului de la Tripoli şi se autoguvernează. Grupările sînt de toate felurile, de la secularişti la islamişti radicali, ca Ansar al-Sharia, la care mulţi libieni se raportează aşa cum o făceau şiiţii libanezi faţă de Hezbollah sau unii egipteni faţă de Fraţii Musulmani, cu alte cuvinte, ca la o entitate care oferă reguli şi sprijin, moral şi material, în haos sau în absenţa unei autorităţi reprezentative. De Ansar al-Shariah este cel mai probabil să mai auzim, de vreme ce influenţa mesajului său radical islamic se face tot mai simţită, iar surse americane de securitate o califică drept braţul armat informal al guvernului de la Tripoli, care ar juca mai multe cărţi, pentru a se asigura că în orice scenariu iese în cîştig.

Libia post-Gaddafi a reapărut brusc în discuţia publică, cu toate problemele ei, cînd ambasadorul american şi-a pierdut viaţa într-un atentat la Benghazi. A fost rumoare atunci în ceea ce priveşte lipsa securităţii adecvate pentru personalul diplomatic american, însă puţini au citit – public – mai mult în acel eveniment, care a semnalat foarte clar haosul din teren, viziunile locale diferite despre ce cale să urmeze Libia şi autoritatea fragmentată.

În continuare, Libia are nevoie de o nouă constituţie, care să ţină la un loc Estul şi Vestul, care să nu aibă derapaje religioase şi să mizeze mai degrabă pe secularism în politică şi să păstreze, în acelaşi timp, libertatea şi sensibilităţile religioase ale unei ţări populate majoritar de musulmani.

Pe lîngă riscul unei dezintegrări geografice, care ar putea să ducă la o separare a Estului de Vest – dacă nu în unităţi şi mai mici – există şi pericolul unei fragmentări pe linie religioasă, pentru că în peisajul post-Gaddafi au apărut inclusiv violenţele şi ciocnirile motivate religios, chiar dacă, în ansamblu, aproape toată populaţia este musulmană. De exemplu, grupări salafiste locale au atacat în repetate rînduri adunări, centre de studiu sau ordine sufi, care prin excelenţă practică o mixtură de misticism şi pacifism, care numai ameninţătoare nu pot fi pentru nimeni.

Salafism vs sufism     

Astfel de ciocniri nu sînt produsul revoltei care a dus la finalul erei Gaddafi, tensiuni existau dinainte în subteran, dar odată înlăturată mîna de fier a colonelului, ele s-au transformat în ciocniri în toată regula, pe fondul unui guvern slab şi al multitudinii de grupări radicale înarmate, care îşi găsesc acum noi ţinte. Da, ciocnirile religioase pot fi catalogate drept o moştenire a fostului regim, şi de vreme ce fără o mînă forte, ele au scăpat de sub control, asta demonstrează că noua discuţie despre reconcilierea naţională este extrem de dificil de transpus în practică, atîta vreme cît reconcilierea religioasă nu face de obicei casă bună cu islamul radical salafist. În plus, este vorba şi despre divergenţe religioase între trecut şi prezent. Islamul radical salafist este o tentaţie a prezentului, în timp ce sufismul care vine din trecut este o formă de islam moderat, pacifist. De menţionat că pînă la lovitura de stat a lui Gaddafi din 1969, Libia avea un rege sufist. De altfel, primul rege al Libiei post-coloniale a fost Idris, însuşi liderul frăţiei sufite Sanusi, cea care a rămas în memoria multor libieni ca un simbol al luptei anticolonialiste. Istoria, e drept, a fost mult mai nuanţată decît preferă să ţină minte unii, pentru că membrii ordinului sufi Sanusi au luptat, ce-i drept, cu ocupanţii italieni, dar au obţinut eliberarea şi pentru că au avut sprijinul Marii Britanii. Cînd Gaddafi a venit la putere, ordinele sufi reprezentau o ameninţare datorită popularităţii lor, aşa că ordinul Sanusi a fost desfiinţat, iar sufismul scos în afara legii şi catalogat drept ideologie antirevoluţionară. Evident că sufismul nu a dispărut din Libia lui Gaddafi, chiar dacă a fost în mod constant asediat, centrele de adunare sufi distruse, la fel şi locurile de pelerinaj ale sfinţilor sufi. Recent, în Libia post-Gaddafi, ramura sufi a islamului a căpătat rapid un nou suflu. Oricum, în peisajul politico-religios al actualului Orient Mijlociu şi în Africa de Nord, sufismul mistic, pacifist şi quietist, fără încărcătură social-protestatară, pare cel puţin bizar pentru o mare parte a populaţiei musulmane, cu apetit în creştere pentru diversele forme ale islamului politic. În plus, în tot Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, liderii seculari sau religioşi au dus o propagandă intensă de denigrare a sufismului, de catalogare drept erezie. Iniţial, în cazul Libiei, Gaddafi nu doar a înfierat sufismul ca pe o erezie, ci a indus populaţiei ideea că sufismul este un simbol şi o relicvă a monarhiei asupritoare. E drept că anii de propagandă anti-sufi pot alimenta parte din violenţele de acum împotriva ordinelor sufi în Libia, dar nu reprezintă singura sursă, pentru că peste tot în lumea islamică, din Asia Centrală pînă în India şi Orientul Mijlociu, vreme de secole, mişcările şi curentele sunni radicale şi chiar şi o bună parte dintre musulmanii şiiţi au atacat în mod frecvent sufismul ca pe o erezie, în mod special din cauza mesajului mistic greu de digerat, care promovează perfecţionarea spirituală, iubirea pentru Dumnezeu pînă la uitarea de sine şi ignorarea realităţilor sociale şi politice, dar şi din cauza practicii adepţilor sufi de a ridica oameni la statutul de sfinţi, fapt absolut scandalos în lectură sunnită, pentru care sfinţi sînt doar profetul Mohamed, profeţii de dinainte de Mohamed şi califii.

Quietism vs islam politic

Ca şi alţi lideri autoritari din regiune, în ultimii ani Gaddafi a făcut schimbări de joc din punct de vedere religios, în funcţie de necesităţile politice. Tocmai de aceea, în ultimii ani ai regimului, Gaddafi a schimbat tactica şi a încurajat, întîi discret, apoi tot mai deschis, sufismul, ca să contracareze popularitatea în creştere a salafismului, pe care, nu fără îndreptăţire, îl vedea ca pe un instrument al Arabiei Saudite. Preferinţa pentru sufismul quietist s-a conturat, de exemplu, şi în Rusia postsovietică şi în republicile Asiei Centrale, unde în faţa valului de mişcări radicale islamice, autorităţile, după ce descurajaseră, inclusiv prin metode dure, sufismul, au început să susţină ordinele sufi, cumva pe principiul dacă nu se poate fără religie, atunci măcar să fie vorba despre o religie fără apetit politic. Evident că în rîndul populaţiei libiene, trecerile acestea de la promovarea la blamarea unuia sau altuia dintre curentele islamice au determinat o nouă sursă de diviziune, care acum iese la suprafaţă sub forma unei noi asocieri de către salafişti, a sufismului cu Gaddafi, de data aceasta, după ce fusese asociat cu monarhia anilor 1960. Dar, deşi această tensiune a fost agravată de Gaddafi, cel mai probabil deznodămîntul ar fi fost acelaşi, tocmai din cauza diferenţelor uriaşe între sunnism şi sufism, accentuate de peisajul politic de dinainte de primăvara arabă şi de continuarea ori efectele ei, aşa cum le vedem azi. Sînt voci care spun, foarte pragmatic, că o Libie preponderentă sufi poate favoriza pacea internă pe termen lung, însă pentru asta, pe de o parte, guvernul ar trebui poată oferi securitatea de care ordinele sufi au nevoie ca să se dezvolte, iar profilul economic să nu fie unul care să ducă la polarizare şi de aici la nemulţumire, care, aşa cum a tot demonstrat istoria în zonă, tinde să îşi găsească expresia şi preferinţa în formele radicale de islam politic precum salafismul. Atît că noile autorităţi au adoptat pe alocuri o serie de măsuri care par inspirate mai degrabă de Şaria (legea islamică) decît de principiile democratice, seculariste şi religios tolerante cu care le înzestra opinia publică occidentală cînd formau nucleul rebeliunii anti-Gaddafi.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România.