Underground la înălţime

Deşi nu se ascunde clandestin prin cine ştie ce hrube ascunse ale Bucureştilor, ba din contră, e aşezat taman în buricul tîrgului, este considerat locul de întîlnire al "alternativilor". Al celor care nu îşi vor petrece niciodată sîmbata seara în vreun mall, ronţăind placid popcorn la filme de superacţiune; al celor care vor să salveze oraşul pe blog; al celor pentru care abrevierea MNAC chiar are un sens şi le trezeşte amintiri; al celor care sînt la curent cu ultimele tendinţe ale muzicii electro; al celor... în fine, poate exagerez sau generalizez, dar, dacă nu v-aţi prins pînă acum, e vorba despre ei: tinerii urbani. Iar locul cu pricina e fostul restaurant Cina (unde anumite doamne trecute bine de prima tinereţe îşi amintesc cum petreceau pe vremuri cu caviar şi coniac franţuzesc), acum transformat într-o chestie cool - White House Café&Terrace - pe acoperişul căruia (pe acoperiş, nu în subsol!) se întîmplă altfel de lucruri. DESPRE IMPORTANŢA GÎNDACILOR AUDIOVIZUALI De obicei, oamenii au tendinţa firească să o ia la goană cînd au nenorocul de a se întîlni cu vreuna dintre acele făpturi din ordinul coleopterelor cunoscute sub denumirea de "gîndaci". Mai ales dacă întîlnirea cu făpturile sus-menţionate se produce prin locuri publice, precum restaurante, cafenele sau cluburi, se poate ajunge chiar la telefoane la Protecţia Consumatorului, vizita Sanepidului şi amenzi absolut fabuloase. Cum să-ţi imaginezi atunci că, într-un astfel de loc public, oamenii sînt în stare să se adune şi să se uite fascinaţi la un gîndac, timp de cîteva zeci de minute? Şi nu, nu vorbim aici de entomologi maniaci, iar gîndacul nu are nici o legătură cu Kafka! Pentru a lămuri publicul, este vorba de festivalul AVmotional 03, desfăşurat între 4-5 noiembrie la Bucureşti, în locaţia de care v-am povestit mai sus, iar gîndacul cu pricina (de felul lui din Madagascar) "joacă" într-un experiment vizual&sonor al lui Dyslex, un tînăr "noizician" din Arad. Jocul constă în urmărirea mişcărilor (aproape imperceptibile) ale gîndacului, plus sunetul produs de acesta (da, unele dintre aceste făpturi sînt dotate de natură cu aparate de produs sunete), amplificat de duduiau pereţii acoperiţi cu graffiti ai aşezămîntului cultural unde se întîmpla tot evenimentul. Oricît de dornic de experimente ai fi fost, după o vreme tot simţeai că îngheţi (locul este neîncălzit, iar afară termometrul arăta cam 0°), că te dor picioarele; îţi doreai ca în microcosmosul verzui al gîndacului să se întîmple ceva, ca sunetul gîndacesc distorsionant să ia o scurtă pauză, îţi doreai ca oamenii să nu mai fie atît de teribil de serioşi. Dacă simţeai toate lucrurile astea, era clar că nu prea aveai ce căuta acolo... ...şi simţind eu aşa, m-am aşezat într-un colţişor ceva mai călduros şi am început să-mi întind antenele (că tot veni vorba) şi să văd ce crede lumea despre ce vede. "Eu am crezut că va fi o petrecere electro şi de-aia am venit" - îmi mărturiseşte o prietenă, sorbind dintr-un vin fiert şi ţopăind de pe un picior pe altul ca să se mai încălzească. Fusese astă-vară la o altă ediţie AVmotional şi nu fusese aşa. Cu gîndaci, adică... "Cred că e vorba de însingurarea individului în societatea asta" - declară altcineva, după ce pe ecran avusese loc, în sfîrşit, momentul culminant: o foarte scurtă scenă de acuplare a gîndacului nostru cu un alt gîndac, apărut din spatele suportului şi dispărut apoi, la fel de rapid şi misterios. "Da’ gîndacii ăştia nu-s prea senzuali..." "Hai, că n-ai înţeles nimic!" Un tip la mobil povestind cuiva: "E foarte tare aici! Sonoru’!" Alt tip la alt mobil: "Un prilej intelectual pentru a te-mbăta!" DIN ATROCITĂŢILE INDUSTRIEI CARNIVORE În fine, filmul lui Dyslex se termină la fel cum a început şi, după o scurtă pauză de linişte, vin fiert şi ţigări, începe a doua proiecţie, din categoria "cu mesaj". Elveţianul Dave Philips i-a făcut pe cei cu inima mai slabă să regrete nemişcarea gîndacului de Madagascar. Filmul său a început, prevestitor, cu imagini ale unor animale în cuşti, apoi a trecut la treburi şocante. Porci tăiaţi în abatoare. Animale masacrate. Găini eviscerate. Cadavre de cîini. Sînge, mult sînge. Urlete ca fundal sonor. Între imagini, flashuri cu mesaje: OPRIŢI MASACRAREA ANIMALELOR. MILIOANE DE PORCI SÎNT UCIŞI PENTRU CA VOI SĂ VĂ ÎMBUIBAŢI. GÎŞTELE SÎNT OMORÎTE PENTRU CA VOI SĂ VĂ-NDOPAŢI CU FICAŢII LOR. STOP ATROCITĂŢILOR INDUSTRIEI CARNIVORE (citat aproximativ din memorie). Nimeni nu a rezistat prea mult la acest "spectacol". Mare parte din admiratorii paşnicului gîndac s-au retras către bar, în căutare de satisfacţii alcoolice. De fapt, nimeni nu prea vrea să ştie ce s-a întîmplat cu carnea din farfuria lui înainte de a ajunge acolo. Pînă şi cei mai alternativi dintre noi mănîncă o ceafă de porc la grătar. Discuţie între doi prieteni care se retrăseseră pe una din canapeluţele transparente, lîngă ecranele pe care rulau spoturile sponsorilor lîngă care stăteau, oripilate, fetele de la nu-ştiu-ce-brand-de-ţigări (ba ştiu, da’ nu vreau să-i fac reclamă): "E tare, tare rău!" "Eu nu prea suport chestiile-astea!" "De ce, că e interesant?" "Nu ştiu, da’ e şi mult prea frig." "Păi, ce vrei, arta cere sacrificii..." "Hai mă, că asta nu-i artă!" Am plecat înainte de elucidarea acestei dileme şi înainte de a începe atracţia festivalului - Addictive TV, care promitea "o experienţă de concert sinestezică şi totală care să combine şi să traducă imaginea în sunet şi invers, sunetul în imagine" - cum se spune pe site-ul evenimentului. Ştefan Tiron, unul din fondatori şi curatori, spune că aceste proiecte inovatoare "nu se adresează neapărat picioarelor, ci sistemului central nervos", că festivalul îşi doreşte să-i strîngă pe toţi artiştii care aduc ceva nou în fuziunea audio-video şi că "este o ocazie grozavă de a măsura impactul lor asupra noastră". Din cîte am văzut eu, impactul e greu de cuantificat, pentru că cei veniţi erau fie din branşă (audiovizuală sau pe-acolo), fie pentru că, la astfel de evenimente, se vine (mai nou) şi dintr-un fel de dorinţă de a vedea lumea ce doză de cool zace-n tine. Fie pur şi simplu erau oameni picaţi din lună, precum subsemnata. Care vă mai poate povesti că, în timp ce sus, în hala alternativă de deasupra restaurantului, se derulau imaginile cu masacre de porci şi alte animale domestice, jos se desfăşura nu-ştiu-ce-serată-de-binefacere, la care doamne în rochii de seară consumau graţios muşchiuleţ fraged de porc, în ritmurile suave ale unei melodii de dragoste ale unei formaţii-tip-Holograf. Cred că nu prea mai e nimic de adăugat... DISCOTECA VIITORULUI VA fi VIRTUALĂ SAU NU VA fi DELOC La Silent Disco Party (18 noiembrie, acelaşi loc), în schimb, era mare distracţie. Poate şi din cauză că lipseau porcii evisceraţi. Şi gîndacii. Poate... Nimeni n-are chef, de fapt, să privească orori la microscop sîmbată seara, cu toţii preferăm să ne punem nişte căşti pe urechi, să ne izolăm frumuşel de restul lumii (chit că restul acestei lumi este compus din prietenii cu care am venit) şi să ne distrăm doar cu noi înşine şi o muzică digerabilă/dansabilă/fredonabilă. Cam asta se întîmpla la Silent Disco, despre care oscilez încă să-mi dau cu părerea dacă a fost "un party mişto" sau "culmea alienării sociale". Ideea evenimentului era simplă şi - foarte important pentru a înţelege afluenţa de public - pusă în practică pentru prima oară în România: la intrare primeai o pereche de căşti wireless, cu două canale de muzică pe le puteai schimba singur. Muzica celor doi DJ se auzea doar în căşti. În rest - linişte "de se auzea iarba crescînd şi greierii cîntînd", aşa cum se anunţa în reclama evenimentului. Mă rog, greierii se auzeau într-adevăr, dar nu live, ci făceau playback (se pare că trendul anului în materie audio este sunetul insectelor). Se mai auzea şi o rumoare continuă, pentru că mulţi preferau să-şi scoată căştile şi să stea niţel de vorbă între ei despre tot felul de subiecte cool. În linişte - lucru nemaivăzut într-o discotecă, unde de obicei de-abia te înţelegi cu cei de lîngă tine. În timp ce o prietenă îmi declară că a venit aici pentru că a mai fost la chestii similare prin Occident şi i se par marfă, altora li se pare "un pic ciudat" sau chiar "un concept cam de rahat". Adică nu mai împarţi bucuria muzicii nici măcar cu cel de lîngă tine; ajungem aşadar la tema însingurării gîndacului de Madagascar... Unde va duce, în final, lipsa asta de comunicare? - se întreabă unii, imaginînd scenarii apocaliptice, în care vom începe să facem dragoste doar virtual, conectaţi la cine ştie ce aparate sofisticate care vor înlocui de tot contactul fizic. Deja preferăm să comunicăm prin Internet mai mult decît real; ne trăim vieţile în faţa monitoarelor, iar experienţele noastre devin din ce în ce mai individualiste. Pînă una-alta, la Silent Disco, cuplurile se sărută nu virtual, ci cît se poate de fizic şi palpabil, fiecare cu căştile lui pe urechi, legănîndu-se în ritmul unor melodii invizibile. Cu căştile puse, toţi arătăm ca nişte bizare albinuţe electronice, dansînd fiecare în ritmul lui. Lîngă un rocker care dă din cap, fericit că în căşti îi cîntă Iron Maiden, dansează o pereche de amorezi, unduindu-se pe nişte acorduri latino neauzite decît de ei. În rest, totul e tăcere. Muzica e numai în capul nostru, iar distracţia - numai în imaginaţia noastră. Cei care sosesc sînt izbiţi la intrare de imaginea cel puţin SF a unor oameni care se mişcă de nebuni pe o muzică invizibilă, în lumini zăpăcitoare, în timp ce pe pereţi se proiecteză videoclipuri abstracte. Ca un film la care sonorul s-a oprit din cauze necunoscute... Între melodii, DJ Oji si No DJ, cei doi olandezi veniţi special să mixeze pentru acest eveniment (transmis live la ei în patrie) fac diverse comentarii destul de neinspirate; de pildă, pentru a încălzi atmosfera ne anunţă că la ei există special places unde poţi să "fumezi"... "Uau, de parcă noi nu ştiam asta!" protestează ai noştri, zîmbind. Pe la 1 noaptea, lumea continua să vină, atrasă de noutatea conceptului şi de aura irezistibilă de coolness dată de faptul că nu se intra decît pe bază de invitaţii. Fetele de la ţigări sînt fericite că în sfîrşit pot să-şi facă jobul, fără a fi perturbate de filme horror cu animale înjunghiate, care să scadă cheful potenţialilor consumatori de a încerca senzaţii noi, acum în varianta cu filtru mult mai alb. ALTE MUZICI, ALTE PĂRERI La categoria "experimente muzicale urbane" mai trebuie nominalizate serile de Rokolectiv (tot la White House), precum şi concertul de muzică de cameră & electro de la Embryo, din cadrul festivalului SoNoRo. Chit că la Rockolectiv era doar o mînă de oameni amatori de senzaţii electro, care nu prea se omorau cu dansatul, iar la concertul din Embryo, una din cele mai trendy locante bucureştene, s-a aşteptat mai bine de o oră, într-o atmosferă înăbuşitoare, pentru a se acorda instrumentele, totuşi numai simplul fapt că toate aceste evenimente, mai mult sau mai puţin "alternative", s-au petrecut în decurs de o lună (noiembrie) spune că în Bucureşti toamna e un anotimp bogat. Şi că marile companii încep să se bată pe un segment de consumatori "de viitor" - adică exact aceşti tineri rebeli, deschişi şi dornici de experimente, - din moment ce sponsorizează aceste manifestări neconvenţionale (vezi săptămîna de evenimente "Swatch Instant Store" desfăşurată între 2-9 decembrie într-un palat părăsit din Capitală, Palatul Bragadiru, care a inclus party cu Electric Brother, proiecţii de animaţii şi expoziţii de pictură şi stickering). Şi cît sens mai are termenul de "alternativ" sau "underground" în "main"...