Un sat (ne)european - Pomîrla, din Botoșani -</i>
Aşa spune Dumitru Chelariu, primarul din Pomîrla. În nici un caz cu invidie, ci cu prietenie, pentru că cele două comune chiar au colaborat în toate cele. Şi mai adaugă ceva, de astă dată cu ironie, dar şi cu mîndrie: "Sîntem mai europeni decît ei". Are dreptate: cînd intri în Pomîrla, în parcul central, unde se află liceul şi biserica, ambele datînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, rămîi uimit. Ai aceeaşi senzaţie ca în Comloş, în Banat (comuna care a ieşit pe locul 1 la Concursul pentru Sate europene, din 2006): că nu te afli în mediul rural şi, eventual, nici în România. Pentru că totul e renovat şi curat, fără arhitectură kitsch şi gunoaie. Aproape toate acestea se datorează boierului filantrop Anastasie Başotă şi familiei sale, seniorii locului: acesta a lăsat o avere impresionantă ca să se construiască o şcoală " după cum spune primarul " "pentru necăjiţii de la sate", prima de acest tip din mediul rural din Moldova. Prin 1870. Şcoala s-a făcut pentru copiii de ţărani şi alţi locuitori ai zonei cu posibilităţi financiare reduse. Cu profesori aduşi de prin Germania. Director a fost Samson Bodnărescu, scriitor şi poet, membru al Junimii. La el în vizită au venit Eminescu, Slavici, Creangă... Casa în care a stat Eminescu se păstrează pînă astăzi, însă, în momentul de faţă, e doar o faţadă în ruine, singura care face notă discordantă cu restul parcului îngrijit: în 1998 a fost un accident şi a luat foc. Se fac demersuri pentru a o restaura. Bustul lui Samson Bodnărescu tronează însă în parc, în faţa liceului. Parcul de care vorbim, cu castani, a fost tot proprietatea boierului Başotă. Ce a rămas din ea (s-a mai diminuat, în timp, din cauza împroprietăririlor, dar s-a păstrat oricum o suprafaţă mare: 1808 ha de pădure şi 158 ha teren arabil) a devenit proprietatea liceului, cîştigată în instanţă. Sătenii nu l-au uitat însă pe Anastasie Başotă care nu le-a făcut decît bine: mormîntul său este în biserică, intelectualii satului vorbesc despre el cu orice ocazie. Şi, mai mult de atît, ziua lui de nume (22 ianuarie) este un fel de aniversare a satului şi se serbează în fiecare an. Liceul s-a transformat, în 1966, în casă de copii (actualul Centru de plasament). Din 1998 s-a reînfiinţat sub formă de liceu. În 1966 erau mai mult de 300 de copii abandonaţi: zonă săracă, fără industrie, cu probleme. Atunci, prima soluţie era instituţionalizarea. Acum li se caută întîi familiile, chiar rudele îndepărtate, instituţionalizarea fiind ultima variantă. Sînt 98 de copii, împărţiţi între mai multe sedii. Tot în parc se află biserica ridicată între 1811-1813 de tatăl lui Anastasie, Ioniţă " după cum ne povesteşte părintele Eugen Ioan Niţă: "Tip navă şi, pe interior, uşor treflată, cu ziduri foarte groase din piatră masivă. La 1859 se ridică turnurile. Catapeteasma e sculptată în lemn de tei. Există, aici, policandre, cărţi, odăjdii valoroase. O evanghelie de la 1813 şi o alta de la 1867, din argint, lucrată doar cu un ciocănel, la Muzeul de Istorie din Bucureşti. Şi un epitaf, mai deosebit, de la 1867, din atelierele Kievului, în fir de aur şi argint, lucrat în relief, care îşi schimbă aspectul odată cu lumina soarelui. Başoteştii îşi au cripta aici. Ioniţă, Elena, Sofia, fiica lor, ce s-a înecat la 16 ani... Anastasie moare fiind ministru de Finanţe în Guvernul Cuza şi diplomat la Înalta Poartă: e îngropat tot aici". Un sat îmbătrînit,dar cu oarece speranţe... Dacă pomîrlenii (în cazul în care îi putem numi aşa pe locuitorii comunei...) stau bine şi altfel decît cei mai mulţi dintre compatrioţii lor " şi ai noştri " la capitolul memorie (tendinţa generală fiind să ne ignorăm înaintaşii şi să nu-i celebrăm în vreun fel), nu la fel se întîmplă şi cu dezvoltarea economică. Comuna cu trei sate adunînd 3000 de locuitori are o populaţie în scădere, îmbătrînită. Mulţi au plecat să lucreze în străinătate, pentru că mai toate fabricile de la Dorohoi au dat faliment: cele de sticlă, cărămidă, confecţii. Micile iniţiative private de-abia se construiesc. "Nivelul de trai e scăzut " pentru că nu avem nici o unitate de producţie, doar unele de desfacere. Plus că nimeni nu-ţi investeşte unde nu ai drum, gaz, apă. Dacă drumurile le-am mai făcut, aici nu avem apă (decît pe o mică suprafaţă în centru) şi nici gaze. Apa o luăm din fîntîni, ne încălzim cu lemn din pădure..." " explică primarul. Principalele ocupaţii sînt agricultura şi creşterea animalelor, dar la limita subzistenţei. Oamenii au cîte trei hectare unde-şi plantează ce le trebuie. Vînd minim, lapte sau alte produse animale, cît să-şi scoată banii pentru cheltuielile de arendă. Asociaţii, deocamdată, nu există, decît în comunele învecinate. Şi e păcat " continuă primarul " pentru că, faţă de alte ţări pe care le-a vizitat, cum ar fi Olanda sau Germania, unde se scoate o producţie mult superioară, solurile noastre sînt mai bune... Totuşi, dl Chelariu e optimist: "Mulţi se vor întoarce din străinătate. Scopul lor nu e să rămînă acolo. Mă întreabă: faci drum în partea aia, ca să ştiu să-mi construiesc casă..." Pînă atunci, populaţia e îmbătrînită, majoritatea trece de 60. "Natalitatea e la pămînt. Anul ăsta nu e nici un botez. Înmormîntări însă " vreo 7. Semnul din carte e pus la înmormîntare" " adaugă părintele. Din populaţia activă, pe lîngă cei 80% care lucrează doar în agricultură, oamenii îşi găsesc de lucru la Primărie, casa de copii, liceu, grădiniţă, dispensar veterinar, dispensar uman. "Nu sîntem chiar uitaţi de lume" " spune primarul. "Să vedeţi cum era cînd nu aveam medic. Nu erau asiguraţi oamenii, umblam nu ştiu cît numai pentru latura scriptică." Sau cînd nu erau, deloc, drumuri şi te umpleai de noroi pînă la genunchi: "Pînă în satul nostru nu se putea ajunge. Nu se putea intra cu maşina, se circula cu căruţa, mai ales pe sezonul rece. Mai mult de asta am hotărît să intrăm în programul de dezvoltare rurală început prin anul 2000, şi pus în practică abia din 2004. Primii paşi au fost reabilitări de drumuri. Era un alt fel de a lucra, cu proiecte, nu centralizat: se muta decizia către comunitatea locală, era o analiză de nevoi, în care toţi oamenii erau chestionaţi asupra dorinţelor, a cerinţelor pe care le aveau". În asociere cu Ibăneştiul, Pomîrla a făcut peste 10 kilometri " două drumuri judeţene şi unul naţional. Următorul pas înainte pentru Pomîrla ar fi să devină sat de graniţă. E vorba să se întîmple aşa ceva: "Există posibilitatea ca o parte din traficul de la Siret să se mute aici " din 2012. Asta ar presupune o benzinărie, o pensiune. Ar încuraja turismul local. Mai ales că zona are şi un alt atu: un mare potenţial de vînătoare. Mistreţi, căprioare. Pescuit sportiv " pe linia Prutului" (Dumitru Chelariu). Ca să nu mai vorbim de o serie de case memoriale importante la care se poate ajunge uşor: Enescu, Iorga, Luchian, Eminescu... Grădiniţa şi Centrul de plasament: instituţii europene... Primarul din Pomîrla spune, şi pe bună dreptate, că mai au vreo două motive serioase pentru care sînt europeni în fapt: colaborarea, începută de mult, cu două fundaţii din Italia şi voluntariatul: "Am făcut două grădiniţe cu asociaţiile Girotondo şi Kinder in Not. Una dintre ele duce copiii de la Centrul de plasament cîte trei luni în Italia. Colaborarea înseamnă şi utilităţile de la grădiniţă" " explică primarul. Silvica Bogdan, educatoare, cu o vechime de 38 de ani în învăţămînt, ne spune cum au evoluat lucrurile pentru pomîrleni în cealaltă direcţie " cea a voluntariatului: "Înainte de a lucra aici, grădiniţa funcţiona într-o casă particulară, fără curent electric, a unui cetăţean care nu locuia în ea: două camere, un hol mic. Din 1986 pînă în 2006. Ne încălzeam cu o sobă de teracotă, într-o singură încăpere. Îmi făceam programele la casetofon cu baterii. Atît cît ţinea lumina zilei. În 2006, aveam şi copii din Centrul de plasament. Acesta avea legături cu Kinder in Not, fundaţie din Italia. Iniţial am încercat să obţinem de la ei nişte bani ca să ne punem curent electric. Şi mereu ne-am plîns că sîntem înghesuiţi. Atunci cei de la asociaţie ne-au făcut pur şi simplu grădiniţa pe care o vedeţi acum. În trei săptămîni. Fundaţia au turnat-o în primăvară. A venit o echipă, din nordul Italiei, Bolzano, unde sînt mai mulţi nemţi. Nu aduceau oameni care să stea degeaba: la urmă a venit instalatorul, care a făcut reţeaua, apoi centralistul. Îi sunau, şi soseau. Fiecare venea cînd era timpul lui. În luna iulie au terminat. În 2005 m-au cooptat în asociaţia lor. Derulez un program de voluntariat: ajutam la început 10 familii cu 30 de copii, acum am 20 de familii cu 70 de copii. Ei trimit bani şi eu cumpăr alimente, îi ajut la naşteri. Sînt familii monoparentale sau cu mulţi copii şi posibilităţi reduse. Cei de la fundaţie mi-au spus că, dacă sînt de acord să lucrez voluntar, îmi vor face o grădiniţă. Nu m-au condiţionat, dar m-au rugat. Şi mi-au făcut grădiniţă. În octombrie 2006 am inaugurat-o. Am 24 de copii. Patru grupuri de măsuţe, şase la masă. Sînt singura educatoare. Nu putem încadra un om de serviciu mai mult de două ore. Aşa că eu trebuie să primesc copiii, să-i îmbrac, să-i dezbrac. Am un sistem: cei mari îi ajută pe cei mici, zilnic sînt doi copii de serviciu, unul mic şi unul mare, prin rotaţie, care aduc cornul şi laptele, hainele, la sfîrşit. Le place să aibă responsabilităţi. Am şi patru din Centrul de plasament, foarte inteligenţi". Victoria Crihan, şefa complexului de servicii pentru copii în dificultate (directoarea Centrului de plasament) " cum îi place să se numească " are o natură tot atît de fericită ca şi educatoarea. Sînt oameni care par să-şi facă treaba cu plăcere şi dedicaţie, infirmînd prejudecăţile (ce planează mai ales asupra personalului căminelor). Doamna Crihan vorbeşte foarte frumos despre copiii din centru, menţionîndu-i pe cei care au ajuns studenţi, dar şi pe aceia care nu se tem de muncă, lucrînd pămîntul cîte unui bătrîn din zonă, pînă i se întorc fiii plecaţi.... Pînă atunci, Pomîrla merge înainte, pe linia ei destul de europeană, deşi nu în scripte. E prima localitate din Dorohoi care a avut Internet " în 1998. Are deja o pensiune " La Nicuşor " deschisă de un tînăr întreprinzător local. Şi echipă de fotbal, în care e membru însuşi primarul, fost sportiv de performanţă şi jucător la FC Oneşti.
