Un novice pe canale...
Am ajuns, în sfîrşit, pentru prima dată în Deltă anul acesta, de Paşti, din capriciul unui prieten. Eram (şi am rămas, încă...) novice, nu ştiam mai nimic despre ea, în afara faptului că mă aşteptam să văd locuri pitoreşti, multă apă şi tot atîtea păsări. Urma să fim cazaţi la Complexul Cormoran, proprietatea familiei Găină, situat pe braţul Sf. Gheorghe, în satul Uzlina, nu departe de Tulcea. Destul de faimos nu doar în zonă, ci şi printre bucureştenii ecologişti şi pescari. La CormoranCu şalupa, spre Sulina În barcă ne-am petrecut şi noi cea mai frumoasă zi din scurta şedere în Deltă. Am plecat de dimineaţă şi ne-am lăsat pe mîna barcagiului. Tot ce ştiam era că, la un moment dat, vom ajunge la Sulina... Barcagiul însuşi făcea toţi banii: era aşa cum m-aş fi aşteptat să fie, nu ştiu exact de unde şi de ce - mustăcios, bronzat, nici prea obraznic şi nici prea simpatic, uşor morocănos... Avînd rara calitate de a şti cînd să stea deoparte şi cînd să se bage în vorbă. Cu o viziune destul de detaşată şi moderat-entuziastă asupra lucrurilor şi locurilor: de pildă, ne arăta, constant şi răbdător, cînd zbura pe acolo vreo pasăre sau vreun grup de păsări, cu aerul că îşi face datoria şi că nu-i vina lui, atîtea sînt... Şi nici nu era, căci, în perioada aceea a anului (început de mai), acestea cuibăreau, adică îşi cloceau ouăle, şi nu ieşeau la comandă pentru turişti. Totuşi, în ciuda numărului mic de pelicani, lebede şi cormorani zăriţi, mersul în sine pe canale, cu vîntul în coaste, în păr şi peste tot, printre stufărişuri şi nuferi, a fost o experienţă în sine. Cu sentimentul de frică, uneori, pentru că mai erau şi valuri, şi de extaz (atît cît sîntem în stare, noi, orăşenii...) pentru că era pur şi simplu un alt fel de frumos... Sulina însăşi a fost interesantă, în ciuda (sau tocmai prin...) monotonia frustă a peisajului uscat şi repetitiv. Mai tînăra generaţie (copiii din grup) tot aşteptau ceva senzaţional. Hazul a fost că tocmai aşa ceva nu s-a întîmplat. Cel puţin nu explicit. Poate doar cimitirul de acolo avea şi lucruri senzaţionale: chiar faptul că era multietnic în sine, cu o parte evreiască, una grecească şi mulţi turci şi tătari; cu mormîntul unui pirat, dar şi cele ale unor englezi ce au trăit o poveste locală de dragoste gen Romeo şi Julieta, şi al unei prinţese... Sau cel puţin aşa ne-au spus - şi arătat - muncitorii care lucrau acolo, la intrare; şi a căror plăcere era să facă să circule informaţia empirică, poveştile... Biserici şi cetăţi La întoarcerea din Uzlina ne-am hotărît să vedem şi Tulcea, şi ce mai putem din Deltă, şi Dobrogea, pe drumul spre Constanţa. Tulcea a fost o revelaţie, cu străzile ei înguste şi pietroase şi... multele biserici. Iarăşi, multietnice, de diverse confesiuni. Pe una din străduţe ne-am întîlnit, întîmplător, cu un personaj pe care îl pot numi "moş", fără nici o tentă de discriminare după vîrstă, şi aşa l-ar fi chemat orice povestitor care se respectă: avea, pur şi simplu, o barbă albă şi lungă (e drept că şi un basc negru...). Moşul era lipovean şi ne-a chemat să vizităm biserica rusească de pe străduţă. Am avut ocazia chiar să asistăm un pic la slujbă, care s-a dovedit fascinantă: părea un ritual din vremuri mai vechi, preotul şi enoriaşii erau foarte serioşi şi transfiguraţi, iar cuvintele sunau ca o incantaţie. Am vizitat biserica grecească, şi geamia, şi cea românească, precum şi cîrciuma locală situată chiar pe malul apei, unde, pe uşa toaletei scria: "Numai pentru consumatori". Iar pe drumul spre mare am dat de atîtea cetăţi şi biserici - printre care cetatea medievală Enisala, din secolul al XIV-lea, şi o biserică părăsită, cu turla înclinată, ai cărei bani de renovare fuseseră cheltuiţi înainte de finalizarea lucrării - cît să ne facă, împreună cu relieful fascinant pe o linie uşor extraterestră, să ne simţim într-o lume pe care, încă, nu o înţeleg suficient.
