Un fel de a fi

Vizavi de Conservator, pe lîngă parcul Cişmigiu: în fiecare sîmbătă, de la ora 10,30, un grup de tineri şi adulţi (şi chiar cîţiva pensionari) îmbrăcaţi în haine albe, largi, execută în perimetrul sălii mişcări line, pline de graţie, mişcările "dansurilor pe care le fac chinezii de dimineaţă" " aşa a explicat una dintre cursante, Adina, medicului de familie cînd i-a cerut adeverinţă cum că este aptă pentru a practica Tai Chi. "Da’ ăsta ce sport mai e?" " a întrebat-o atunci, destul de circumspect, doctorul. Asta se întîmpla acum trei ani " povesteşte doctoriţa de 32 de ani. Azi, oamenii par mai informaţi şi, deşi nu prea ştiu exact cu ce se mănîncă, cel puţin termenul le-a mai trecut pe la urechi. Ce a motivat-o însă pe ea, acum trei ani, să practice Tai Chi? "Iniţial, am venit cu soţul meu, să petrecem mai mult timp împreună, dar deşi aceasta a fost motivaţia iniţială, pe parcurs am început să înţeleg şi în alt fel acest sport. Devenise o realitate faptul că mă simţeam din ce în ce mai bine, atît fizic, cît şi psihic, o stare care se menţine pe toată durata antrenamentului, dar şi după. Ajungi dependent de starea de bine, în care nu mai simţi oboseala şi, în timp, îţi dai seama că şi nivelul de stres se reduce semnificativ." O altă cursantă, Diana, de 35 de ani, a ajuns aici "adusă de sora sa", care practică Tai Chi de opt ani. "Fiind într-o permanentă căutare, încă din adolescenţă am citit despre diferite metode de introspecţie, chiar am practicat pentru o perioadă yoga, doar că Tai Chi-ul mi-a apărut ca un