Tîrg de vechituri, la Paris
Ca să vezi România "profundă", du-te la ţară sau prin mahalale! Aşa mă sfătuia un prieten, la rîndul său jurnalist. Încă mai cred că, pentru a descoperi astfel de "profunzimi", este suficientă o aventură în Piaţa Obor. Dar pentru a vedea Parisul altfel? Atunci cînd te saturi de fojgăiala turiştilor din faţă de la Notre Dame, de bistrourile "cosmetizate" din Montmartre, de cîrdurile de ţigănci românce care te acostează cu "du iu spic ingliş?" în Piaţa Charles de Gaulle... Te urci în metroul cu care ţi se pare că mergi la nesfîrşit, pînă cînd ajungi la periferie, în "piaţa cu purici". Sînt mai multe astfel de tîrguri de vechituri care se organizează doar în week-end, ca şi la noi. L-am ales pe cel de la Saint-Ouen, după indicaţiile dintr-un ghid: peste 2000 de vînzători de antichităţi, deschis pînă la ora 19,00. Saint-Ouen Nu este un cartier propriu-zis, aşa cum mă aşteptam să găsesc la periferie. Gura de metrou te scuipă într-o intersecţie cu străzi care îţi amintesc oarecum de cele ale Clujului. Imobile cu patru, cinci etaje, cu tencuiala căzută pe alocuri, ceea ce n-ai să vezi în centru, un spital, mai puţine cîrciumi, mai multe mici supermarket-uri - Alimentation -, închise duminica, dar şi lunea. Linişte şi un aer de provincie. În braseria de pe colţ, cei cîţiva clienţi amorţiţi de berea matinală nu ştiu să ne explice unde este Marché aux Puces. Posibil ca vecinătatea lor să se reducă la o stradă, o intersecţie, un birt, un felinar, cea mai apropiată staţie de metrou - o poartă către lumea exterioară. Chiar aşa se şi numeşte: Porte de St.-Ouen. Un domn în vîrstă care fumează dintr-un capăt de trabuc şi plimbă un cîine pe care îl cheamă Anatole se arată surprins: "Astăzi e zi de de tîrg?!". Apoi îşi aminteşte că e duminică şi ne indică cu un gest atît de leneş, încît pare o mişcare în ralanti, o direcţie oarecare. Piaţa de fructe Dar înainte de a ajunge la purici, nimerim în piaţa de fructe. Tarabele se înşiruie de-a lungul trotuarului, iar spaţiul dintre ele şi clădirile de pe margine e înţesat de lume. O mică manifestaţie alcătuită din familii de negri, cupluri de pensionari, femei arabe cu chipuri acoperite pe jumătate. Toată lumea se tîrguieşte pentru cîţiva cenţi. Vînzătorii îşi strigă preţurile, cu o stranie agresivitate, căci la Paris nimeni nu vorbeşte tare pe stradă, orice voce ridicată sperie, poate fi interpretată drept o sămînţă de scandal. Costul fructelor scade vertiginos de la un minut la altul. Tarabagiii se uită la ceas, sînt "obligaţi" să-şi termine marfa pînă la o anumită oră şi de aceea, în momentul în care se hotărăsc să mai lase 50 de cenţi sau chiar 1 euro, anunţă strigînd noul preţ, pentru a se face auziţi în vacarmul din jur. Mirosul pătrunzător al citricelor prea coapte împrumută spaţiului nuanţe exotice. La întoarcere, piaţa e pe terminate. Au apărut deja maşinile de salubritate ale celor de la "Veolia" (aceeaşi firmă care a "concesionat" apa Bucureştiului) şi măturătorii. Îşi fac eficient treaba, curăţă meticulos rămăşiţele defunctului paradis al fructelor. Apar şi săracii lor care scotocesc prin lădiţele cu banane stricate. Un vînzător întîrziat ne încarcă cu vreo două kilograme de căpşuni la 1 euro. Pe caserole scrie: Made in Spania. Globalizarea capătă un nou sens, de moment: vom mînca la Paris căpşuni din Spania culese de compatrioţii noştri români. Oameni şi purici Marché aux Puces se întinde pe cîţiva kilometri. Nu este un perimetru clar delimitat şi nici împrejmuit de un gard, aşa că nu-ţi poţi da seama cînd te afli în interior şi cînd în exteriorul său. Mai multe străduţe devenite cu această ocazie pietonale şi, de-a lungul lor, tarabe improvizate pe mese, scaune, birouri, canapele. De altfel, şi mobila e de vînzare. Pe jos sînt din loc în loc covoare, nu ştii dacă ai voie să calci direct pe ele sau ar fi mai bine să le ocoleşti. Ce se vinde? În nici un caz sîrme, cabluri, burghie, casetofoane, baterii de maşină, păpuşi cu braţele smulse. Dacă ai răbdare, poţi descoperi aşa-zisele trésors cachés, la preţuri de nimic. Un brîu din păr de cămilă la 3 euro, alături de o pereche de ochelari de soare Armani cu lentile zgîriate, şi un cufăr plin cu nasturi şi cu medalii. Ceva mai încolo, o uniformă militară din primul război mondial. Alămuri şi sticlărie. Podoabe şi cărţi. Nu toate sînt antichităţi, sînt doar obiecte fără vîrstă, uitate şi regăsite prin podurile caselor, fără amintiri. Unele te răscolesc, altele te lasă indiferent. Sînt fragmente din trecutul mai mult sau mai puţin recent al Franţei, un trecut uneori la limita kitsch-ului, alteori plin de o valoare greu de estimat pentru un turist din Europa de Est. Cumpărătorii se plimbă agale ca într-un muzeu. Uneori dispar în cîte un gang unde e posibil să se ascundă adevăratele chilipiruri. Oamenii care vînd nu te îmbie, nu te trag de mînecă, nu-şi fac reclamă. Nici măcar nu-şi ridică privirile din ziar sau din vreo carte, cînd te apropii de marfa lor. Nu-ţi dau informaţii, decît dacă le ceri. Tăcuţi şi indiferenţi, fac parte din decor. Uneori dispar pur şi simplu de lîngă "tarabe", lăsînd toate acele lucruşoare mărunte care, la o adică, ar putea să ţi se strecoare singure prin buzunare - nesupravegheate. Şi tot ca într-un muzeu, ai senzaţia că vînzătorii sînt nişte angajate plictisite, înţepenite pe cîte un scaun, cu privirile în gol, numărînd în minte minutele rămase pînă la ora închiderii. O parte din tîrg este un bazar în toată regula unde sînt amenajate mici standuri, cu lucruri noi, ieftine, de-o calitate îndoielnică. Atmosfera e mult mai vie decît la vechituri. Se vînd blugi, tricouri, geci de piele, ca la noi la Obor. În loc de manele, muzică pop franţuzească şi hip-hop, aproape în surdină. Aici comerciaţii ţin cu tot dinadinsul să "te agaţe". E job-ul lor. Un tînăr algerian încearcă să-mi potrivească pe nas o pereche de ochelari de soare la 6 euro. Mă întreabă de unde sînt. Din România? Ştie un singur cuvînt pe româneşte: "frumoasă". Pe cine o fi încercat să vrăjească? Un altul, tot musulman, vrea să mă înfăşoare într-un şal imens: "un preţ special pentru tine". O doamnă vinde suveniruri: vase din lemn pictat. Negociem pentru o singură fotografie a tarabei, fără ca ea să apară însă în cadru. Sînt multe obiecte de "artă africană" şi veşminte tradiţionale. Un negru îmi arată vreo douăzeci de saci de umăr - o explozie de culori stridente -, pentru a mă hotărî la unul. Îmi place, însă am o nemulţumire: sacul nu se închide în nici un fel. "De ce să aibă fermoar?! Aşa e modelul..." Cum adică de ce? Pentru hoţi. Negrul clipeşte des, nelămurit: "Hoţi? Aha. Avem un alt model, dacă vă e frică de hoţi..." Bancnota de 100 de euro La un chioşc se vînd băuturi reci şi sandvişuri calde. Un francez plinuţ între două vîrste amestecă într-un vas uriaş plin cu cartofi prăjiţi. Probabil e afacerea lui. Nu are nici un angajat, preferă să facă totul singur, cu o îndemînare ieşită din comun: prepară, serveşte, ia banii, dă restul, se salută cu cunoscuţii săi care trec: "Ãa va?". Un negru cam jerpelit îi întinde o bancnotă de 100 de euro şi îi cere o bere. Un timp, francezul ignoră bancnota, lăsată pe tejghea, şi pe negru, continuînd să servească alţi clienţi. Negrul insistă, fără să ridice tonul. Doar împinge bancnota neverosimil de netedă. Pare tocmai scoasă de la un bancomat. Patronul îşi învinge o uşoară repulsie, aruncă o scurtă privire hîrtiei, însă nu o atinge. "E falsă." Nu e o constatare, ci o afirmaţie. Cel mai direct mod de a refuza. O fată din spatele negrului ia bancnota şi o studiază. O ridică pentru a vedea mai bine în lumină firul metalic. "Nu e falsă!" - spune ea într-un tîrziu şi i-o întinde francezului. "Sînteţi sigură?" - întreabă el şi nu i se adresează nici negrului, nici fetei. Vorbeşte cu banii. Parcă nu-i vine să creadă, clatină din cap nemulţumit şi îl serveşte pe negru fără să-l privească. Numără restul mecanic pe tejghea. Bancnote mai mici, motolite, uzate. Bani francezi cîştigaţi într-o zi de tîrg, prăjind cartofi. Bani europeni. Problema rasială poate lua această formă, cea a uimirii perpetue: ce caută ei aici? Hai mai bine să ne prefacem că nu există. Că sînt falşi. Pe bordură Există un singur loc unde tîrgul seamănă cu cel de la Vitan şi cu altele de pe la noi. Chiar la ieşire se află un pasaj rutier, iar dedesubt oamenii îşi întind marfa direct pe bordură. Cumpărătorii se înghesuie, dau din coate pentru a-şi scoate banii din buzunar, îi întind printre braţele şi picioarele altora. Totul se cumpără rapid şi "la ochi". Adidaşi "de firmă" purtaţi, pantaloni de camuflaj "NATO", telefoane mobile de ultimă generaţie, iPod-uri, un Renault mai vechi, bucată cu bucată. Şi mîncare cu termenul de garanţie expirat de doar cîteva zile. Calupuri de brînză şi salam la un sfert de preţ, înşirate pe o pătură. O femeie între două vîrste îşi umple coşul, în timp de soţul ei tocmai probează un ceas Rolex. Jocul cu bile Nu ştiu dacă pensionarii pe care i-am găsit jucînd boules în micul părculeţ de lîngă Avenue de la Porte de Montmartre şi-au făcut de dimineaţă veacul prin tîrg, şi-au vîndut cîte o statuetă din bronz şi o duzină de nasturi de pe la nişte capoate vechi sau au cumpărat vreun covor "de ocazie". Nu ştiu nici măcar dacă s-au cinstit cu una mică, aşa cum fac ai noştri, sau dacă l-au comentat pe Sarkozy. Tot ce ştiu este că la ora două erau cu toţii implicaţi într-un campionat în toată regula. Aruncau bile. Şi era atîta relaxare şi lejeritate în jocul lor, încît nu m-am putut abţine să nu mă transform în spectator, pentru o jumătate de oră. Ca să le ascult micile ironii pe care şi le adresau unii altora sau exclamaţiile de triumf în momentul în care una dintre bilele argintii trecea atît de aproape de bila cea mică, fără să o atingă. Apoi i-am lăsat acolo, captivi de bună voie în propria lor duminică, o duminică de periferie pariziană în care într-adevăr vecinătatea poate însemna strada pe care stai, piaţeta, braseria, parcul unde joci boules, gura de metrou.
