Tîrg de vechituri, la Paris

Publicat în Dilema Veche nr. 176 din 23 Iun 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ca să vezi România "profundă", du-te la ţară sau prin mahalale! Aşa mă sfătuia un prieten, la rîndul său jurnalist. Încă mai cred că, pentru a descoperi astfel de "profunzimi", este suficientă o aventură în Piaţa Obor. Dar pentru a vedea Parisul altfel? Atunci cînd te saturi de fojgăiala turiştilor din faţă de la Notre Dame, de bistrourile "cosmetizate" din Montmartre, de cîrdurile de ţigănci românce care te acostează cu "du iu spic ingliş?" în Piaţa Charles de Gaulle... Te urci în metroul cu care ţi se pare că mergi la nesfîrşit, pînă cînd ajungi la periferie, în "piaţa cu purici". Sînt mai multe astfel de tîrguri de vechituri care se organizează doar în week-end, ca şi la noi. L-am ales pe cel de la Saint-Ouen, după indicaţiile dintr-un ghid: peste 2000 de vînzători de antichităţi, deschis pînă la ora 19,00. Saint-Ouen Nu este un cartier propriu-zis, aşa cum mă aşteptam să găsesc la periferie. Gura de metrou te scuipă într-o intersecţie cu străzi care îţi amintesc oarecum de cele ale Clujului. Imobile cu patru, cinci etaje, cu tencuiala căzută pe alocuri, ceea ce n-ai să vezi în centru, un spital, mai puţine cîrciumi, mai multe mici supermarket-uri - Alimentation -, închise duminica, dar şi lunea. Linişte şi un aer de provincie. În braseria de pe colţ, cei cîţiva clienţi amorţiţi de berea matinală nu ştiu să ne explice unde este Marché aux Puces. Posibil ca vecinătatea lor să se reducă la o stradă, o intersecţie, un birt, un felinar, cea mai apropiată staţie de metrou - o poartă către lumea exterioară. Chiar aşa se şi numeşte: Porte de St.-Ouen. Un domn în vîrstă care fumează dintr-un capăt de trabuc şi plimbă un cîine pe care îl cheamă Anatole se arată surprins: "Astăzi e zi de de tîrg?!". Apoi îşi aminteşte că e duminică şi ne indică cu un gest atît de leneş, încît pare o mişcare în ralanti, o direcţie oarecare. Piaţa de fructe Dar înainte de a ajunge la purici, nimerim în piaţa de fructe. Tarabele se înşiruie de-a lungul trotuarului, iar spaţiul dintre ele şi clădirile de pe margine e înţesat de lume. O mică manifestaţie alcătuită din familii de negri, cupluri de pensionari, femei arabe cu chipuri acoperite pe jumătate. Toată lumea se tîrguieşte pentru cîţiva cenţi. Vînzătorii îşi strigă preţurile, cu o stranie agresivitate, căci la Paris nimeni nu vorbeşte tare pe stradă, orice voce ridicată sperie, poate fi interpretată drept o sămînţă de scandal. Costul fructelor scade vertiginos de la un minut la altul. Tarabagiii se uită la ceas, sînt "obligaţi" să-şi termine marfa pînă la o anumită oră şi de aceea, în momentul în care se hotărăsc să mai lase 50 de cenţi sau chiar 1 euro, anunţă strigînd noul preţ, pentru a se face auziţi în vacarmul din jur. Mirosul pătrunzător al citricelor prea coapte împrumută spaţiului nuanţe exotice. La întoarcere, piaţa e pe terminate. Au apărut deja maşinile de salubritate ale celor de la "Veolia" (aceeaşi firmă care a "concesionat" apa Bucureştiului) şi măturătorii. Îşi fac eficient treaba, curăţă meticulos rămăşiţele defunctului paradis al fructelor. Apar şi săracii lor care scotocesc prin lădiţele cu banane stricate. Un vînzător întîrziat ne încarcă cu vreo două kilograme de căpşuni la 1 euro. Pe caserole scrie: Made in Spania. Globalizarea capătă un nou sens, de moment: vom mînca la Paris căpşuni din Spania culese de compatrioţii noştri români. Oameni şi purici Marché aux Puces se întinde pe cîţiva kilometri. Nu este un perimetru clar delimitat şi nici împrejmuit de un gard, aşa că nu-ţi poţi da seama cînd te afli în interior şi cînd în exteriorul său. Mai multe străduţe devenite cu această ocazie pietonale şi, de-a lungul lor, tarabe improvizate pe mese, scaune, birouri, canapele. De altfel, şi mobila e de vînzare. Pe jos sînt din loc în loc covoare, nu ştii dacă ai voie să calci direct pe ele sau ar fi mai bine să le ocoleşti. Ce se vinde? În nici un caz sîrme, cabluri, burghie, casetofoane, baterii de maşină, păpuşi cu braţele smulse. Dacă ai răbdare, poţi descoperi aşa-zisele trésors cachés, la preţuri de nimic. Un brîu din păr de cămilă la 3 euro, alături de o pereche de ochelari de soare Armani cu lentile zgîriate, şi un cufăr plin cu nasturi şi cu medalii. Ceva mai încolo, o uniformă militară din primul război mondial. Alămuri şi sticlărie. Podoabe şi cărţi. Nu toate sînt antichităţi, sînt doar obiecte fără vîrstă, uitate şi regăsite prin podurile caselor, fără amintiri. Unele te răscolesc, altele te lasă indiferent. Sînt fragmente din trecutul mai mult sau mai puţin recent al Franţei, un trecut uneori la limita kitsch-ului, alteori plin de o valoare greu de estimat pentru un turist din Europa de Est. Cumpărătorii se plimbă agale ca într-un muzeu. Uneori dispar în cîte un gang unde e posibil să se ascundă adevăratele chilipiruri. Oamenii care vînd nu te îmbie, nu te trag de mînecă, nu-şi fac reclamă. Nici măcar nu-şi ridică privirile din ziar sau din vreo carte, cînd te apropii de marfa lor. Nu-ţi dau informaţii, decît dacă le ceri. Tăcuţi şi indiferenţi, fac parte din decor. Uneori dispar pur şi simplu de lîngă "tarabe", lăsînd toate acele lucruşoare mărunte care, la o adică, ar putea să ţi se strecoare singure prin buzunare - nesupravegheate. Şi tot ca într-un muzeu, ai senzaţia că vînzătorii sînt nişte angajate plictisite, înţepenite pe cîte un scaun, cu privirile în gol, numărînd în minte minutele rămase pînă la ora închiderii. O parte din tîrg este un bazar în toată regula unde sînt amenajate mici standuri, cu lucruri noi, ieftine, de-o calitate îndoielnică. Atmosfera e mult mai vie decît la vechituri. Se vînd blugi, tricouri, geci de piele, ca la noi la Obor. În loc de manele, muzică pop franţuzească şi hip-hop, aproape în surdină. Aici comerciaţii ţin cu tot dinadinsul să "te agaţe". E job-ul lor. Un tînăr algerian încearcă să-mi potrivească pe nas o pereche de ochelari de soare la 6 euro. Mă întreabă de unde sînt. Din România? Ştie un singur cuvînt pe româneşte: "frumoasă". Pe cine o fi încercat să vrăjească? Un altul, tot musulman, vrea să mă înfăşoare într-un şal imens: "un preţ special pentru tine". O doamnă vinde suveniruri: vase din lemn pictat. Negociem pentru o singură fotografie a tarabei, fără ca ea să apară însă în cadru. Sînt multe obiecte de "artă africană" şi veşminte tradiţionale. Un negru îmi arată vreo douăzeci de saci de umăr - o explozie de culori stridente -, pentru a mă hotărî la unul. Îmi place, însă am o nemulţumire: sacul nu se închide în nici un fel. "De ce să aibă fermoar?! Aşa e modelul..." Cum adică de ce? Pentru hoţi. Negrul clipeşte des, nelămurit: "Hoţi? Aha. Avem un alt model, dacă vă e frică de hoţi..." Bancnota de 100 de euro La un chioşc se vînd băuturi reci şi sandvişuri calde. Un francez plinuţ între două vîrste amestecă într-un vas uriaş plin cu cartofi prăjiţi. Probabil e afacerea lui. Nu are nici un angajat, preferă să facă totul singur, cu o îndemînare ieşită din comun: prepară, serveşte, ia banii, dă restul, se salută cu cunoscuţii săi care trec: "Ça va?". Un negru cam jerpelit îi întinde o bancnotă de 100 de euro şi îi cere o bere. Un timp, francezul ignoră bancnota, lăsată pe tejghea, şi pe negru, continuînd să servească alţi clienţi. Negrul insistă, fără să ridice tonul. Doar împinge bancnota neverosimil de netedă. Pare tocmai scoasă de la un bancomat. Patronul îşi învinge o uşoară repulsie, aruncă o scurtă privire hîrtiei, însă nu o atinge. "E falsă." Nu e o constatare, ci o afirmaţie. Cel mai direct mod de a refuza. O fată din spatele negrului ia bancnota şi o studiază. O ridică pentru a vedea mai bine în lumină firul metalic. "Nu e falsă!" - spune ea într-un tîrziu şi i-o întinde francezului. "Sînteţi sigură?" - întreabă el şi nu i se adresează nici negrului, nici fetei. Vorbeşte cu banii. Parcă nu-i vine să creadă, clatină din cap nemulţumit şi îl serveşte pe negru fără să-l privească. Numără restul mecanic pe tejghea. Bancnote mai mici, motolite, uzate. Bani francezi cîştigaţi într-o zi de tîrg, prăjind cartofi. Bani europeni. Problema rasială poate lua această formă, cea a uimirii perpetue: ce caută ei aici? Hai mai bine să ne prefacem că nu există. Că sînt falşi. Pe bordură Există un singur loc unde tîrgul seamănă cu cel de la Vitan şi cu altele de pe la noi. Chiar la ieşire se află un pasaj rutier, iar dedesubt oamenii îşi întind marfa direct pe bordură. Cumpărătorii se înghesuie, dau din coate pentru a-şi scoate banii din buzunar, îi întind printre braţele şi picioarele altora. Totul se cumpără rapid şi "la ochi". Adidaşi "de firmă" purtaţi, pantaloni de camuflaj "NATO", telefoane mobile de ultimă generaţie, iPod-uri, un Renault mai vechi, bucată cu bucată. Şi mîncare cu termenul de garanţie expirat de doar cîteva zile. Calupuri de brînză şi salam la un sfert de preţ, înşirate pe o pătură. O femeie între două vîrste îşi umple coşul, în timp de soţul ei tocmai probează un ceas Rolex. Jocul cu bile Nu ştiu dacă pensionarii pe care i-am găsit jucînd boules în micul părculeţ de lîngă Avenue de la Porte de Montmartre şi-au făcut de dimineaţă veacul prin tîrg, şi-au vîndut cîte o statuetă din bronz şi o duzină de nasturi de pe la nişte capoate vechi sau au cumpărat vreun covor "de ocazie". Nu ştiu nici măcar dacă s-au cinstit cu una mică, aşa cum fac ai noştri, sau dacă l-au comentat pe Sarkozy. Tot ce ştiu este că la ora două erau cu toţii implicaţi într-un campionat în toată regula. Aruncau bile. Şi era atîta relaxare şi lejeritate în jocul lor, încît nu m-am putut abţine să nu mă transform în spectator, pentru o jumătate de oră. Ca să le ascult micile ironii pe care şi le adresau unii altora sau exclamaţiile de triumf în momentul în care una dintre bilele argintii trecea atît de aproape de bila cea mică, fără să o atingă. Apoi i-am lăsat acolo, captivi de bună voie în propria lor duminică, o duminică de periferie pariziană în care într-adevăr vecinătatea poate însemna strada pe care stai, piaţeta, braseria, parcul unde joci boules, gura de metrou.

image png
Supraviețuire
Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade.
image png
Autenticitatea, între parfum și mujdei
În psihologie, esența unei personalități este definită, în principiu, de cinci caracteristici centrale.
image png
Speranța
Speranţa este una dintre virtuţile teologice.
image png
Scriptura: arbore, spital, cer
Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”.
image png
Inima casei
Acum, la facultate, împreună cu colegele mele, doctorande în arhitectură, Irina Scobiola și Silvia Costiuc, îi învățăm pe studenții noștri cum să proiecteze o locuință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Sau că liliecii sînt, în unele privințe, niște creaturi de invidiat? Sau că bat sex e totuna cu bad sex?
image png
Moș Nicolae
Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Sărbătorile vin!”
Problema nu prea are legătură cu renul Rudolf și vorbește mai mult despre tine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.