Terapie prin sunet

Elena este o fetiţă brunetă, cu ochii mari şi cu un zîmbet cald. Este foarte timidă. Cînd o saluţi însă, îţi întinde prompt mîna, te priveşte în ochi şi îţi răspunde politicos: „încîntată de cunoştinţă“. Elena are tetrapareză spastică. Sînt cazuri cînd, la naştere, creierul copilului nu este oxigenat corespunzător. Atunci apar leziuni cerebrale şi de cele mai multe ori este pus diagnosticul: tetrapareză spastică. 

Mădălin a fost un copil absolut normal – povesteşte mama sa –, dar care din cauza unui vaccin făcut la o vîrstă prea mică, într-o doză prea mare, acum îşi duce viaţa în scaunul cu rotile. Nu poate merge singur, nici măcar nu poate sta în capul oaselor fără sprijin. Este o boală care afectează toate membrele, asociată atît cu complicaţiile ortopedice, cît şi cu diverse forme de retard, strabism, sau convulsii. Nu poate fi vindecată, dar poate fi ameliorată, atît medicamentos cît şi prin terapie, antrenînd alţi centri neurologici. 

Despre Anabella aflu că este premiantă la o şcoală normală. Deşi tetrapareza o împiedică să meargă normal, deşi îi încleştează involuntar braţul drept, nu se consideră a fi „în afara“ lumii. Cînd terapeutele o întreabă, în timpul exerciţiilor, dacă a obosit şi vrea o pauză, răspunde senin: „Cum poţi obosi, cînd faci ceva ce îţi place?“. În România nu există statistici clare ale persoanelor cu dizabilităţi psiho-motorii şi nici o diferenţiere clară a serviciilor socio-medicale adresate acestora după nevoile specifice. În lipsa acestor diferenţieri, sistemul nu se poate dezvolta corespunzător, serviciile existente fiind puţine şi greu accesibile majorităţii. 

Alternativa la sistem 

În curtea Centrului pentru Sănătate Mintală din Bucureşti, ocolind clădirea principală, pe o alee umbrită de pomi, ajungi la o anexă – grădiniţa Centrului. Întrebi de Fundaţia Aquarius, iar asistenta de la intrare te îndrumă spre „a doua cameră pe dreapta“, la doamna Aurelia. Intru în plină sesiune de terapie. Într-o încăpere luminoasă, cu spaliere de lemn şi mochetă albastră, cu saltele şi perne de gimnastică, o fetiţă se „joacă“ cu cele două terapeute, dansează, rîde, îşi cheamă mama să intre în joc cu ele, refugiindu-se doar de vreo două ori în colţ, spunînd, ca reminiscenţe ale unui vechi repertoriu, „nu frică“. În rest, cere să i se pună Mozart, pe care îl adoră, acceptă şi Kitaro, dar cel mai mult, trecînd prin faţa unui senzor de mişcare, priveşte fascinată cum joaca cu propriile mişcări provoacă o ploaie de sunete. Aveam să aflu, puţin mai tîrziu, că fetiţa cu comportament normal, pe care tocmai o văzusem, a venit aici în urmă cu cîteva luni, înconjurată de un zid de timiditate şi introvertire care îi rupea legăturile cu lumea. Cu greu putea fi convinsă să îşi mişte mîinile, sau picioarele, era covîrşită de o frică care îi paraliza orice gest. 

„Aici“ înseamnă Fundaţia Aquarius – o organizaţie nonprofit care s-a înfiinţat în 2001 şi a cărei principală activitate este medicina holistică. Aurelia Olaru, preşedinta fundaţiei, îmi povesteşte: „Practic, de la asta am început, de la dietă, fitoterapie, homeopatie – o ştiinţă puţin cunoscută în România, deşi larg răspîndită şi cultivată în Europa. La noi, chiar atunci cînd se vorbeşte de homeopatie, nu se cunosc lucrurile importante legate de acest domeniu, faptul că lucrează în primul rînd pe nivelul informaţional al bolii; mulţi au impresia, cînd aud de homeopatie, că este vorba de «leacuri băbeşti» fără nici o aplicabilitate ştiinţifică. Dar e vorba de o corelare între ştiinţă şi suflet. Pentru a putea vindeca, trebuie să înţelegi sursa problemelor pacientului. Dacă eşti în afara lor, nu poţi face nimic altceva decît să asişti, eventual să ameliorezi.“ 

De la cursuri de homeopatie la lucrul cu copiii, mai ales cu cei cu deficienţe grave, a fost doar un pas.

 „În 2000-2001 am scris un proiect care a cîştigat finanţare de la PHARE, în domeniul descentralizării sistemului instituţionalizat pentru copii, un domeniu considerat pe atunci a fi prioritar“ – povesteşte Aurelia Olaru. „Am reuşit prin cîştigarea acelui proiect să înfiinţăm un Centru de tratament în sistem holistic pentru copii cu nevoi speciale, un centru care a început să funcţioneze din anul 2002.“ 

Timp de un an, cît a durat proiectul, aici au fost trataţi copii şi adolescenţi care aveau atît dizabilităţi psiho-locomotorii, dar şi copii care sufereau de sechele ale unor afecţiuni anterioare sau care aveau tulburări comportamentale. Metodele de tratament folosite, de la macrobiotică (alimentaţia corectă) şi fitoterapie (tratament cu plante), la reflexologie, kinetoterapie, acupunctură şi consiliere psiho-emoţională au dat rezultate, însă timpul foarte scurt al finanţării a blocat dezvoltarea sistematică şi durabilă a proiectului. „Am primit finanţare pentru un an de funcţionare a acelui centru de terapie. Iar asta înseamnă totuşi un timp foarte scurt – mai ales cînd vorbeşti de probleme grave – cum sînt cele ale copiilor instituţionalizaţi – a căror soluţionare nu constă doar într-un program de un an.“ 

Terapia prin muzică 

Fundaţia a continuat cu proiecte terapeutice şi, în urmă cu un an, în 2010, a iniţiat, ca premieră în România, sistemul „Soundbeam – terapie prin muzică şi sunet pentru copii cu nevoi speciale“. „Căutam sponsori pentru acest program şi am avut norocul să prindem o finanţare oferită de Mol România, pe un proiect de terapie emoţională. Am discutat cu conducerea Centrului pentru Sănătate Mintală, care a fost foarte deschisă şi ne-a pus la dispoziţie acest spaţiu.“ Banii obţinuţi au fost folosiţi exclusiv pentru achiziţionarea aparatului SoundBeam, fundaţia funcţionînd pe bază de voluntariat.

Ce înseamnă, de fapt, această terapie? 

„În primul rînd, este vorba de o terapie cunoscută şi folosită în Europa de mai bine de 20 ani.“ Principiul pe care se bazează şi în virtutea căruia funcţionează este transformarea mişcărilor, cu ajutorul unui aparat cu senzori, în sunet. Astfel, orice mişcare, chiar şi un simplu tremurat al degetului sau o tresărire a unui muşchi facial, este perceptibilă la nivel sonor. Şi cu cît mişcarea capătă mai multă fluiditate, sunetele devin mai armonioase, aparatul în sine fiind, de fapt, un translator al întregii noastre corporalităţi. Deşi aparatul a fost inventat iniţial pentru muzică avangardistă, el a devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace terapeutice. 

„Cînd conştientizează muzica, copiii cu probleme psiho-locomotorii capătă, în primul rînd, o motivaţie pentru mişcarea propriului corp. Iar acesta este primul pas pe care îl fac pentru a-şi depăşi deficienţele de orice tip, fie ele de mişcare sau de exprimare.“ 

De aici începe, de fapt, procesul de recuperare, urmînd efectul bulgărelui de zăpadă. Depăşirea deficienţei de mişcare provoacă dezvoltarea conştiinţei de sine, realizîndu-se astfel legătura dintre cauză şi efect, ceea ce declanşează mecanismul încrederii în sine. Mi se mai spune că pacienţii ajung să-şi deblocheze acel potenţial de exprimare pe care alte metode terapeutice nu-l pot atinge şi valorifica. „Observăm de fiecare dată nişte schimbări fantastice, care au loc, bineînţeles, în funcţie de fiecare copil în parte. Le vedem fie de la o şedinţă la alta, fie dintr-odată, ca într-un salt uimitor. Diferenţiat, observăm şi schimbările pe plan locomotor, de motricitate sau psihic. O miză importantă în acest program este şi faptul că aici li se acordă maximă atenţie, faptul că le vorbim ca unor oameni capabili să înţeleagă, şi nu ca unor copii cu probleme.“ 

Copiii care vin la Fundaţie suferă de tot felul de dizabilităţi. Locomotorii, tulburări comportamentale, deficienţe de vorbire – mai tot timpul purtînd însă eticheta aceluiaşi singur diagnostic. „Avem, de exemplu, trei copii, cu acelaşi diagnostic. Tetrapareză spastică. Sînt însă absolut diferiţi. Vorbim de trei copii, cu trei lumi diferite, cu niveluri de percepţie diferite. Ca terapeut trebuie să asculţi nevoile fiecăruia.“ 

De proiectul Fundaţiei Aquarius beneficiază în prezent doar un număr redus de copii, majoritatea provenind din medii defavorizate, ceea ce este un impediment în impactul total al terapiei. „Lucrăm cît se poate de mult şi cu părinţii. Ce se poate face în două şedinţe pe săptămînă? Trebuie educat şi mediul familial, aşa încît terapia să poată fi continuată şi în timpul săptămînii, acasă. Mai este şi problema deplasării. Nu avem fonduri necesare de a le pune la dispoziţie mijloace de transport, şi fiecare părinte sau bunic este nevoit să se descurce de unul singur.“ 

Din cauza acestor lipsuri, mulţi nu termină programul sau nu ajung să-l parcurgă „ca la carte“. Însă, chiar şi cu întreruperile survenite, schimbările nu sînt efemere, de scurtă durată, nu sînt mici diferenţe de comportament ce au loc doar în timpul sesiunii de terapie. „O schimbare radicală am observat-o la unul dintre copiii care au venit anul trecut. Cînd l-am cunoscut, nu se putea deplasa singur, îl ţineau părinţii de mîini, era încruntat şi încrîncenat. Schimbarea s-a produs încă de la prima şedinţă cînd a lucrat cu senzorul de mişcare.“ Mi se povesteşte că acel copil, diagnosticat cu tetrapareză spastică, în prezent insistă să se plimbe singur, cîntă şi rîde. După un an de terapie Soundbeam, dar după o pauză îndelungată, a primit de curînd rezultatele ultimei electroencefalograme. „Prezenta un traseu normal. Dar, mai mult, acel copil începuse să fie prezent şi viu în viaţa sa.“