Tablou de Rembrandt cu ramă <i>made in China</i>

Treci de Turnu Severin, iar peisajul se schimbă. Brusc. Intri într-un fel de... tablou inaccesibil, o frumuseţe grea, inhibantă prin grandoare. Nu mai îndrăzneşti să respiri şi treci, în goana trenului Bucureşti Nord-Timişoara, pe lîngă stîncile ciudate, create cu un scop, imposibil de a fi fost aşezate acolo doar la întîmplare, fiecare încriptînd parcă o vrajă străveche, ceva de care nu eşti sigur, dar pe care speri, din tot sufletul, să-l descoperi. Următoarea staţie, Băile Herculane. Fantomele trecute Cobori din tren, cu inima cît un purice. N-ai fost în viaţa ta aici, însă legenda spune cum că aici zeii olimpici ar fi avut un amestec; ar fi aruncat deasupra locurilor, încă din vremuri mitologice, cu nectar şi ambrozie, transformînd apele în izvoare miraculoase, iar peisajele, după asemănarea Muntelui Olimp; se spune că aşa ar fi ajuns pe meleagurile acestea Hercule; iar puterea lui o datora numai izvoarelor termale. Istoricii au confirmat legenda la 1817, cînd arheologii austrieci au descoperit, în peşterile de o frumuseţe uluitoare, seifuri de trecut, un adevărat cult închinat lui Hercule. Artifacte, statuete, pietre de marmură inscripţionate. Iar băile, pînă atunci Băile Mehadiei, au fost numite Băile Herculane. Staţiunea era deja "perla" Europei. Cu ape într-adevăr miraculoase, devenise locul de întîlnire a bogătaşilor şi a capetelor încoronate; la Vila Tatarzi - numele-i vine de la guvernatorul staţiunii la 1870 -, trăgeau deseori împărăteasa Austriei, celebra Sissi, şi soţul ei, Franz Josef; tot aici - se spune - aveau loc întîlniri, la nivel înalt, între regele Carol I şi împăratul Serbiei. Franz Josef declara că Herculane este "cea mai frumoasă şi mai veche staţiune din Europa". Clădirile erau mîndre şi impunătoare. Şi se potriveau cu întregul peisaj. La fel de grandioase, însă mult mai fragile. Pentru că duminică, 7 august 2006, în fosta Vilă Tatarzi, transformată azi în bibliotecă publică, a picat tavanul. Fantomele prezente Ceauşescu n-a venit niciodată aici. Muntele nu l-a lăsat. Relieful era de aşa natură, încît Serviciile secrete nu i-ar fi putut asigura paza de care avea nevoie. Probabil tocmai din cauza asta, după moarte, fantoma lui se încăpăţînează să bîntuie atît străzile pustiite ale vechiului centru, cît şi vorba oamenilor, insinuîndu-se ca un blestem în zidurile vechi şi în amintirea localnicilor. Distrugîndu-le deopotrivă. Mentalitatea "bine era pe vremea lui Ceauşescu" s-a încrustat cu atîta încăpăţînare în vorba lor, încît a devenit un fel de antidot la neputinţa cu care îşi privesc staţiunea murind. Se caută în permanenţă vinovatul. Unul multiplu. Să fie mai mulţi de înjurat. Guvernul, Ministerul Culturii. Al Turismului. "A venit pe vremuri Agathon - ni se spune - şi a promis douăzeci de milioane de dolari pentru restaurare"; din bani însă, doar promisiunea, pentru că frumoaselor clădiri de odinioară le cad pereţii. Mai aflăm şi că Năstase este "cetăţean de onoare". La terase, prin magazine, printre localnici, dar şi printre turişti, dacă e să te întinzi niţel la discuţii, vorba ajunge imediat la binefacerile comunismului, dînd naştere la acel gen de melancolie care paralizează orice ambiţie de viitor. Fantoma fostului dictator e omniprezentă şi totul se raportează la vremurile "de atunci", în care, invariabil, se "trăia mai bine" pentru că "pe aici" trăgeau turiştii străini. În prezent există doar derivă. ...Pe terasa Muzeului de Istorie, un profesor pensionar stă cu noi numai puţin, cît să-şi tragă sufletul. A venit aici cu nevasta şi nepoţica, la tratament; stă în gazdă, într-o cameră cu 300 de mii pe noapte. Dintr-o pensie de profesor nu-şi permite o cameră la hotel, ci mîncare adusă de acasă, roşii, castraveţi, brînză şi conserve, toate în portbagajul unei Dacii vechi. Cumpărată de pe vremea cînd era mai bine... ...Şi intrăm în muzeu. Clădirea fostului Cazino (printre primele cazinouri din Europa!) îşi mai păstrează acum, cu greu, demnitatea. Transformat de comunişti, în 1948, în cantină socială, ars într-un incendiu, cîţiva ani mai tîrziu, găzduieşte în prezent mese scîlciate de ping-pong şi de biliard. Şi cîţiva localnici în maieuri sau fără, care joacă de zor. Se mai scot nişte bani. Ne oprim, dăm un bună-ziua timid şi oarecum dezorientat. Muzeul de Istorie? Sportivii îl strigă într-o doară pe nea Titus. Şi apare. Domnul Titus Panait, referentul muzeului, cu un set de chei, deschide o uşiţă, ne arată nişte scări şi ne lasă în plata Domnului. Muzeul: două cămăruţe, una mică cu texte atîrnate pe pereţi, alta, ceva mai mare, cu nişte copii prăfuite din ipsos; statuile originale sînt la Viena. Atît. Ar mai fi... fantomele trecutului... picturile murale pe care nu le mai bagă nimeni în seamă, minunate odinioară, frînte acum, care de abia se mai ţin de pereţi, decăzînd laolaltă cu ei, cu disperare de nefiinţă, în umbre de culori. Turiştii străini? Nu mai vin. Cînd mai vin - ne spune domnul Panait - se uită cu groază să nu le pice tavanul în cap. Şi întreabă doar "dar de ce?". Şi pleacă. Iar el nu are alt răspuns. Nici el, nici primarul. Nici localnicii. Doar nepăsarea guvernanţilor, intrigile politice, orgoliile care trag, la Primărie, staţiunea, în toate direcţiile. Părăsim centrul vechi, populat azi parcă numai de duhuri rele şi ne aventurăm în centrul nou, aşa-zisul comercial. Un bîlci de tarabe în care flutură chiloţi şi sutiene; bijuterii de aur şi argint "originale made in China"; fuste, papuci, genţi; un ceas enorm, un trunchi pe care se urcă şi coboară veveriţe; terasele, de plastic galben, scaunele şi mesele găurite la mijloc pentru umbrele cu picior, asaltate de turişti în bermude şi tricouri marinăreşti cu trei nasturi la gît, care închină halbe de bere, în cinstea manelelor. Pe fondul întunecat al munţilor, un tărîm în culori stridente; vrăjit şi duşmănos naturii; o înrămare ieftină de care ar fi trebuit să-mi feresc ochii şi să privesc doar veşnicia apei plină de mistere a Cernei şi munţii grei de pădure şi tristeţe; n-am reuşit însă să fac abstracţie de ramă, n-am reuşit să mă concentrez doar pe tablou, iar în trenul de a doua zi, Timişoara-Bucureşti Nord, am rămas doar cu ciuda neputinţei şi cu imaginea bagatelizării comerciale şi ieftine a unei bijuterii de colecţie.