Solidaritate între generaţii - un proiect al Fundaţiei Principesa Margareta a României -</i>

Numele oficial al locului este Centrul Comunitar Generaţii. Şi îi reflectă adecvat scopul: acela de a aduce laolaltă, într-o nouă "abordare" (cuvînt aparţinînd pliantului de prezentare şi mult iubit de limbajul tehnic organizaţional) persoane aparţinînd unor generaţii diferite. Vîrstnicii, pe de o parte, copiii şi tinerii proveniţi din centre de plasament sau din familii sărace şi dezorganizate, pe de alta. Într-un proiect al Fundaţiei Principesa Margareta a României, înfiinţat în octombrie 2007. Sorin Marinescu ne povesteşte care au fost etapele acestui centru: "Primele sosite au fost persoanele vîrstnice. În octombrie, au venit 100 de persoane. În anul 2008, am continuat cu tinerii şi copiii. (Fundaţia plăteşte pentru 30 de tineri taxele şcolare " UCECOM-ul este un liceu privat " şi le asigură materialele pentru şcoală.) Vîrstnicii au o anumită experienţă de viaţă, pe care ar putea să o împărtăşească şi altora; iar tinerii pot veni cu pasiunea şi entuziasmul lor. Punînd toate aceste valori împreună, iese ceva frumos. Considerăm că sîntem pionieri în acest domeniu". Evident, generaţiile nu au interacţionat armonios chiar de prima dată, la comandă. Şi unii, şi alţii veneau cu probleme de acasă. Nu doar adolescenţii crescuţi fără părinţi sau în familii destrămate. Ci şi vîrstnicii, oameni care descopereau că, la pensie, nu numai că veniturile nu mai sînt ce-au fost odată, ci şi că lipsa de activitate constantă poate fi alienantă. Ca să nu mai vorbim de pierderea, în multe cazuri, a partenerului de viaţă, odată cu retragerea din toate cele. Toate acestea produc traume afective serioase, poate nu la fel de grave precum cele ale copiilor care nu au crescut cu părinţii lor, dar oricum... Centrul a avut meritul de a pune laolată toate aceste probleme, sperînd într-o soluţie prin interacţiune: "La început, a fost un pic mai greu. Cînd au venit tinerii, şi i-au văzut pe seniori, au zis ce vor ăştia aici, îi caută moartea pe-acasă... La fel, seniorii, cînd i-au văzut, au zis: ce e cu golanii ăştia, cu cercei în urechi, tricouri pînă la buric, vocabular care lasă de dorit... Unii dintre seniori chiar au plecat, la primele întîlniri... Pînă la urmă însă, s-au împrietenit. Acum joacă table, scrabble, şah, Monopoly sau remy, împreună. Fac obiecte decorative, anul trecut am strîns peste o sută de asemenea obiecte: hăinuţe, pantaloni, puişori, goblenuri... În fiecare luni e curs de calculator. Cei care au nepoţi deja şi locuiesc în aceeaşi casă cu aceştia vor şi ei să ştie. Le oferim şi cursuri de limbi străine, de engleză şi franceză, de gimnastică. De asemenea, la Coaforul Speranţei, făcut în colaborare cu L’Oréal, care asigură toate produsele, şi cu liceul, care vine cu baza materială, tinerii (avem şapte care fac frizerie şi coafură şi cărora noi le plătim taxele) le coafează pe seniore. La cantina socială mănîncă şi unii, şi alţii, împreună (85 de persoane, dintre care 23 sînt vîrstnici cu pensii de 3-5 milioane). Anul trecut în iunie am fost într-o tabără cu 10 vîrstnici, peste 20 de copii, 15 tineri şi vreo 10 voluntari. Undeva pe lîngă Sf. Gheorghe. A fost foarte frumos. Am făcut piese de teatru împreună. Scufiţa Roşie era o doamnă în vîrstă, de pildă... Acum trei săptămîni, am participat la un concurs de dans, cu Clubul seniorilor din sectorul 1, şi am cîştigat locul 1. Şi cu dansul a fost simpatic: pentru că nu erau destui bărbaţi, am format perechi mixte, între doamne şi adolescenţi. S-au descurcat de minune... Mergem la teatru, operă, muzee, în excursii. Duminică am fost la plantat pomi împreună cu Asociaţia Terra Ecologică" " completează Sorin Marinescu lista de activităţi. Seniorii Vîrstnicii care vin la Centru, sînt, în general, cu venituri şi pregătire de la nivel mediu în sus. Pensii pornind cam de la 8-10 milioane. Oameni care au avut o activitate intensă în timpul vieţii " profesori, ingineri, contabili... Se văd preocupările lor în discuţiile despre artă, cultură. Majoritatea sînt oameni singuri. Doar puţine cupluri. Mai multe femei, decît bărbaţi. "La prima întîlnire pe care am făcut-o era full, nu aveai loc să treci, veniseră vreo 300 de seniori. Aşteptările lor iniţiale erau legate de chestii materiale: poate primesc ceva. Dar noi nu ne axăm pe asta: ci pe distrugerea barierei între generaţii. Cred că am reuşit. Unii mi-au spus chiar că se bucură că i-au cunoscut pe tineri. Fondurile vin de la Fundaţia Principesa Margareta a României, care mai are şi patru reprezentanţe în afară. Multe fonduri le primim şi de aici, din ţară, din sponsorizări. De pildă, avem un parteneriat cu cei de la Velvet Dental, să le asigure beneficiarilor lucrări de bază, o plombă..." " completează Sorin Marinescu. Una dintre "beneficiare" (termenul standard folosit de personalul fundaţiei pentru cei cărora le oferă serviciile) este Eugenia Răducanu, casieră, pensionară din 1997. O doamnă drăguţă, îngrijită şi modestă. În general, mulţumită calm de toate: "Am o fiică şi un ginere, cu care locuiesc. Sînt văduvă. Chiar fiica m-a încurajat să mai ies, să nu stau toată ziua închisă în casă... Frecventez şi Alianţa pensionarilor. De la ei am aflat şi despre fundaţie. Acolo avem şedinţe joia, cîte două sectoare pe săptămînă. A patra joie din lună se organizează cîte o excursie, la restaurant. Şi cîte un seminar, pe teme medicale. Aici vin de doi ani şi ceva. Cu lucrul de mînă, cu goblenul. Se tricotează, se joacă şi remy. Şi cu tinerii. Participăm şi noi la pictură. Rezultatul final al lucrului îl predăm. Se face expoziţie. Am fost într-o singură excursie, la Sinaia. De 8 Martie ne-au invitat la restaurant, la Pui de urs. Idile? Sînt văduvă de 15 ani, dar nu mi-a fost în obicei să mă ataşez de cineva. Am cunoscut-o şi pe Principesa Margareta. E foarte simpatică. Ne întîlnim mai multe prietene. De fapt, sînt prietenă cu toată lumea pentru că e un colectiv foarte atrăgător. Şi acasă am activitate: o mai ajut şi pe fiică-mea, fac cumpărături." Adriana, pensionară, de 79 de ani, nu are o familie la fel de armonioasă. Nu se înţelege prea bine cu fiul, care nu a vizitat-o de mult. Soţul a murit, şi, practic, e singură. A avut o viaţă interesantă, a fost referent de specialitate la Invenţii, a lucrat şi la revista care se publica acolo; şi a călătorit mult, împreună cu soţul: practic, a văzut lumea. La fundaţie e atrasă mai curînd de latura intelectuală: "Aici m-a recomandat cineva şi sînt foarte încîntată. Avem posibilitatea şi să citim. Sînt cărţi din desfăşurarea activităţii şi vieţii regelui. Primim ziarele zilnic. Iau parte la diverse comentarii privind evenimentele istorice. Principesa Margareta a venit şi a fost alături de noi în zilele istorice. Ne-a dus la restaurant. Sîntem trataţi cu cafea, ceai şi diferite gustări. Ni s-au făcut şi daruri". Gheorghe Pifu, în vîrstă de 60 de ani, e unul dintre puţinii bărbaţi implicaţi în acţiunile de la Centru. A ajuns aici întîmplător: s-a întîlnit, pe stradă, cu o doamnă care venea la Centru de 8 Martie, şi a intrat cu ea, pur şi simplu... A fost inginer mecanic la "Semănătoarea". Povestea vieţii lui nu e tocmai veselă: i-a murit fata, cînd avea 26 de ani şi urma să nască un copil. Acum vine aici în fiecare miercuri şi vineri, şi pare a fi sufletul grupului. Sau, oricum, unul dintre suflete... Adolescenţii Tabita e o fată nu foarte vorbăreaţă şi timidă, cel puţin cu străinii. Se aşază la mine la masă şi-mi spune că face, aici, meditaţii pentru Bac, pictează ouă şi mărţişoare. Participă la cursuri de bucătărie, şi este unul dintre copiii cărora fundaţia le plăteşte cheltuielile de şcolarizare. Se înţelege foarte bine cu doamnele mai în vîrstă care vin acolo. Despre lucruri personale nu pare dispusă să vorbească. Cum ar fi familia ei, sau lipsa acesteia. Daniel Păun, care face a doua oară clasa a XI-a, dar pentru prima dată aici, la secţia Tehnici de calcul, povesteşte că a fost înfiat. La fel Liliana Constantin " de la 4 ani. Laura Mihai, în clasa a IX-a a aceluiaşi liceu, locuieşte cu părinţii, şi cu cei încă cinci fraţi ai ei. Radu Ionuţ Firan, tot într-a IX-a, împarte un apartament social cu alţi patru băieţi. Fac menajul cu rîndul. Fundaţia îi plăteşte, ca şi celorlalţi, şcolarizarea, printr-un contract care îi cere să nu aibă mai mult de 30 de absenţe pe an şi media generală peste 7. Ionuţ e dezgheţat, spune tot timpul bancuri, tachinează... Vrea şi el să fie bucătar, învaţă tehnici de servire, igienă şi face practică la Hilton. E în echipa de fotbal a liceului. Cînd îl întrebi despre viaţa şi familia lui, devine autoironic, reuşind să se detaşeze: de la 3 ani într-un centru de plasament, cu 20 de copii în cameră, a trecut prin tot ce se poate trece. Nu mai are rost să vorbească, spune singur: acum e rai faţă de ce a fost. Tot singur îşi aminteşte cît de retras şi de neadaptat era la început şi cum s-a schimbat acum... Îl tachinează mereu pe colegul său mai retras, Aurel Ionescu, care locuieşte cu sora şi fratele lui şi e într-un centru de plasament de la 8 ani. În ceea ce priveşte relaţia cu vîrstnicii, toţi copiii sînt de acord că se înţeleg foarte bine. Nu par să (mai) aibă prejudecăţi la adresa lor. Problema nu e, în nici un caz, aici: ci în amintirile lor, şi referirile, de orice fel, la viaţa de familie, pe care încearcă să le evite. O meserie... Directorul liceului, Gabriel Zorzini, spune că e bucuros de colaborarea cu fundaţia, care a început în urmă cu trei ani. Liceul său, privat acum, nu se plînge de lipsă de cereri: are cam 2000-2500 de elevi pe an, deşi taxa şcolară e de aproximativ 1800-2000 de lei anual. Are elevi pentru că oferă numai meserii care se caută, cu acoperire pe piaţa muncii: frizerie, coafură, manichiură, pedichiură, ospătari, bucătari, mecanici, tinichigii, opticieni şi chiar... tehnicieni mecatronişti, specialişti în robotică. Deşi sună SF, se pare că tocmai la capitolul acesta sînt cei mai buni din ţară. Toate acestea la nivel liceal şi postliceal, şi într-un centru de recalificare profesională pentru adulţi. Liceul datează din 1952, cînd ţinea de Cooperaţia meşteşugărească, iar după 1990 s-a privatizat. Avantajul cel mai serios al liceului este că elevii acestuia au şi angajarea asigurată... Între timp, copiii şi bunicii de împrumut (dacă mulţi nu au părinţi, de ce n-ar avea bunici?) se mai obişnuiesc cu mine. Tabita stă mereu pe lîngă ceilalţi intervievaţi, ascultă ce spun. Îmi arată tablourile şi-mi indică în mod special ce a făcut ea. Îmi aduce un pui galben-gălbior, ghemotoc de beteală (parafrazînd una dintre poeziile Otiliei Cazimir, pare-mi-se), cu aceeaşi replică. Una dintre doamne îmi arată goblenul ei, cît a făcut şi ce mai are, uite " aici, cu alb... În camera colorată pluteşte un soi de pace ambiguă: un statu quo pe sub care se simt drame, traume, frustrări şi sentimente. Important e că posesorii acestora sînt ajutaţi să le ţină sub control. Şi să facă ceva util cu ei înşişi.