Sînzienele, modelul suedez
În perioada pre-creştină, în toată Europa aveau loc celebrări cu ocazia solstiţiului de vară, ziua cea mai lungă a anului, victoria deplină a luminii. Cum multe dintre ele conţineau ritualuri de fertilitate săvîrşite fără ocolişuri, în grup, care din perspectiva bisericii aveau să pară de-a dreptul dezmăţate, s-a încercat ca sărbătoarea păgînă să fie domesticită suprapunîndu-i-se Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul. Parţial transformată, celebrarea a supravieţuit totuşi în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele vechi, pe întregul continent, din insulele britanice pînă în Rusia. La noi este cunoscută sub numele de Sînzienele sau Drăgaica. Nicăieri însă ea nu este mai iubită şi mai răspîndită decît în Suedia, mai mult chiar decît în ţările scandinave vecine. Numită Midsommar (Sărbătoarea Miezului de Vară), este considerată cel mai important eveniment al anului, mai îndrăgit decît Paştele, Crăciunul, Sfînta Lucia şi Ziua Naţională la un loc. Practic, de joi pînă duminică, în perioada solstiţiului de vară, oraşele aproape se golesc. Suedezii pleacă, cu toată familia sau grupul de prieteni, spre casele de vacanţă de la ţară, spre pensiuni şi moteluri sau, pur şi simplu, cu cortul. Este un exod general spre natură, spre sălbăticia care a fost odinioară cadrul firesc al sărbătorii. Un fond păgîn care se revoltă De ce este atît de iubită Sărbătoarea Miezului de Vară? Suedezii au explicaţii diferite. Una dintre ele este foarte practică: pentru că nordicii nu sînt prea răsfăţaţi de zilele însorite, au ales un eveniment plasat în anotimpul călduros, ca să se întîlnească şi să petreacă pe o vreme acceptabilă. Alţii optează pentru o explicaţie culturală. Aceştia vorbesc despre un popor creştinat superficial, ba chiar civilizat superficial (ceea ce pe un est-european îl face să zîmbească), care a păstrat întotdeauna un fond păgîn şi a ales instinctiv o sărbătoare de care se simte mai apropiat sufleteşte. Oricare ar fi explicaţia cea mai plauzibilă (probabil o combinaţie între cele două), fapt este că unele date ale sărbătorii sînt uşor de recunoscut şi pentru cineva venit dintr-o ţară în care ea nu este atît de răspîndită. Ca şi Sînzienele, este perioada magică a anului, cea în care totul este posibil. Vrăjile au efect maxim, dorinţele se împlinesc, fiinţele supranaturale - zîne, troli, elfi - se amestecă cu muritorii. Iar emancipatele domnişoare scandinave mai cad în capcana să-şi pună noaptea sub pernă şapte tipuri de flori ca să-şi viseze viitorul soţ, chiar dacă multe sînt de părere că instituţia căsătoriei este perimată şi opresivă. Regulile obişnuite sînt răsturnate. În unele regiuni scandinave, se mai păstrează obiceiul căsătoriilor glumeţe, în răspăr, între adulţi care nu se cunosc. Expresia literară cea mai cunoscută a ceea ce înseamnă spiritul Miezului de Vară - cîndva foarte popular şi în Anglia - este shakespeariana Visul unei nopţi de vară. Nebunie, vrajă, perechi care se caută, se despart, se schimbă, regina zînelor îndrăgostită de un măgar, lucruri care nu sînt ceea ce par. În pofida timpului, unii mai cred încă în puterea lui Midsommar. Cum arată Midsommar în 2008 Am plecat, de joi, din Göteborg spre localitatea Bokenäs, aflată pe malul unui fiord, la 100 km distanţă de oraş, spre nord. Maşinile şi autocarele circulau bară la bară, cam ca în traficul bucureştean, semn că exodul începuse. Supermarketurile din drum sînt asaltate: de Midsommar se bea şi se mănîncă pe săturate, ba chiar mai mult decît atît. Pentru magazine şi comercianţi, e una dintre afacerile de succes ale anului. Bokenäs e un sat format din căsuţe cochete, de lemn, majoritatea vopsite în roşu închis, înconjurate de verdeaţă. Aspectul lor bucolic, ca în ilustraţiile de epocă la cărţile Selmei Lagerlöf, e înşelător: în interior, au toate dotările unei locuinţe moderne, de la centrală termică la aer condiţionat. Cele mai multe sînt case de vacanţă: puţinii locuitori ai satului au grijă de ele cînd orăşenii sînt plecaţi. Pe malul fiordului, o mulţime de ambarcaţiuni, bărci cu motor şi şalupe, şi ele proprietatea celor din Göteborg, pregătite pentru situaţia cînd stăpînii au chef să facă o croazieră. Pînă a doua zi dimineaţă, sosesc alţi şi alţi oameni. Cei deja veniţi aşteaptă ca familia să se reîntregească. Sărbătoarea propriu-zisă începe a doua zi, după prînz. Pe o pajişte, este instalat aşa-numitul "stîlp de mai", un par împodobit cu flori şi panglici. Iniţial - mi se spune, vîrful acestuia trecea printr-un cerc, un simbolism străveziu, care sugera actul sexual. Cum a fost considerat deochiat, cercul a dispărut o vreme, pentru ca apoi să apară o găselniţă şi mai sugestivă: astăzi, stîlpul de mai are în vîrf, de o parte şi de alta, două mici cerculeţe. Vreo legătură cu sensul iniţial al sărbătorii, de celebrare a fertilităţii? - întreb. Se poate - mi se răspunde -, dar de fapt a fost împrumutat de la germani, prin secolul al XVI-lea. "Nemţii aduc numai lucruri porcoase" - spune serios o doamnă. "Ca de exemplu Volkswagen" - adaugă altcineva, şi toţi ne prăpădim de rîs. Apare o miniorchestră. Cîntăreaţa, Ulla, îmbrăcată în costum naţional, este maestru de ceremonii. Îi invită pe toţi la dans, şi mulţimea, de la mic la mare, face cercuri în jurul stîlpului de mai. Fizic vorbind, dansurile sînt destul de solicitante, cum ar fi cel al "micilor broaşte", în care ni se cere să sărim. Cînd se termină, pe pajişte rămîn stăpîni copiii. Pentru ei au fost gîndite fel de fel de jocuri şi concursuri. Femeile poartă coroane de flori. Una dintre cele care le împleteşte este Anna, venită din Africa de Sud, şi este afrikaner, adică bură. Spre stupoarea mea, o rupe binişor pe româneşte. Îmi spune că este de şase luni au-pair la un cuplu de români din Göteborg, Mihai şi Corina, şi aşa a învăţat cîte ceva. Care va să zică, vorbesc româneşte cu o afrikaner, la Bokenäs: asta da zi în care orice este posibil! O noapte mult prea scurtă Spre amurg (diviziunea timpului este formală: de fapt, în timpul verii nordice, întuneric în adevăratul sens al cuvîntului se face doar cîteva ore, după miezul nopţii), fiecare se îndreaptă spre cina în familie. Asta înseamnă mese încărcate cu zeci de feluri de mîncare, multe dintre ele variaţii cu hering, somon şi alte tipuri de peşte. Un ospăţ sardanapalic. Înţeleg că trebuie să-i fac faţă pînă la sfîrşit, dar, ce e drept, nu-mi displace. Familia la care sînt găzduită este foarte numeroasă, iar cea mai în vîrstă membră a ei, Marika, are aproape o sută de ani. Încă îşi ştie după nume zecile de nepoţi şi strănepoţi, iar preferatul ei e cel mai mic, Jakob, care are patru ani. Este stăpîna de necontestat a clanului, toţi o privesc şi o ascultă cu respect. Marika e singura care poartă costum popular, unul somptuos, de care este foarte mîndră pentru că l-a făcut cu mîna ei, la războiul de ţesut. Îmi arată cum funcţionează şi îi spun că înţeleg foarte bine despre ce vorbeşte, pentru că bunicile mele aveau unelte identice. De altfel, interiorul îmi aduce aminte de casele noastre de la ţară, cu cuverturile ţesute la război, preşuri şi tot felul de mileuri croşetate. Odinioară, suedezii au fost un popor de fermieri, dar asta se vede din ce în ce mai puţin, hainele de altădată - de o bogăţie uluitoare pentru o populaţie atît de mică, cu diferenţe de la sat la sat - sînt întîlnite doar în muzee, conservate de etnologi. Marika este un fel de ultim mohican: nimeni altcineva din familie nu-i urmează exemplul. Se apropie miezul nopţii şi începe petrecerea. Copiii se duc la culcare. Se deschid sticlele de vodcă şi vin, cutiile de bere. Aici, cheful este liniştit, se reduce la discuţii în familie, la un pahar de băutură. În alte locuri însă, se adună grupuri-grupuri de tineri, genul hippie, se cîntă la chitară, o atmosferă care îmi aduce aminte de Vama Veche. Din cînd în cînd, cîte un cîntec uneşte toate grupurile. Cum ar fi cîntece tradiţionale despre Miezul de Vară, cîteodată interpretate în zeflemea, în manieră punk. Iar cînd limita de vîrstă scade, petrecerea este şi mai nebunească. În casa de alături, un grup numeros de adolescenţi a început party-ul. Muzică house, acoperită din cînd în cînd de urlete sau de zgomotul de sticle sparte. De Midsommar găseşti de toate pentru toţi, nu sînt şanse să te plictiseşti. Pe fiord Ultimii petrecăreţi pleacă spre culcare pe la şapte dimineaţa. De fapt, zorile apăruseră de mult, pe la patru: timpul îţi joacă mereu feste cînd eşti străin, în nord. Deschid ochii, după un somn profund, spre după-amiază. Toată lumea a ieşit pe terase sau în grădinile din faţa casei să-şi bea alene cafeaua şi să continue discuţiile din ajun. Sînt un pic stingherită: de cîte ori mă apropii de un grup, încep să vorbească engleza. Oare îi deranjez? - mă întreb. Nicidecum - mi se răspunde. "Nu e nici un deranj, aşa sîntem obişnuiţi să facem. La noi în companie lucrează 90% suedezi şi ceilalţi sînt străini, dar cînd intră unul dintre ei în birou, vorbim engleza. Mi se pare o chestie de bun-simţ" - îmi explică Axel, care lucrează la o companie de soft-uri. "Dar nu e normal să te supui regulilor majorităţii, pentru că e de la sine înţeles, din moment ce eşti străin într-un grup?" - continui eu. Toţi mă privesc ciudat. "Nu. De se să fie normal?" Priveliştea care mi se arată în faţa ochilor îţi taie respiraţia: de o parte, este fiordul şerpuitor, iar de cealaltă, un peisaj montan, asemănător cu Carpaţii noştri, cu pîlcuri de brazi şi pajişti pe care aleargă cai şi pasc turme de vaci. Urmează ultima noapte a Miezului de Vară, cea de sîmbătă. După cină, gazdele mele hotărăsc să facem o excursie cu şalupa. A trecut de miezul nopţii şi apare luna, printre nori. "Aici trăieşte o specie de plancton care, în anumite nopţi, străluceşte, lasă o dîră argintie. Iar dacă înoţi într-o asemenea noapte, îţi lasă urme şi pe piele, arăţi ca în filmele SF" - povesteşte Axel. "Şi în noaptea asta nu apare?" "Nu, numai în cîteva nopţi din august." "Eu am auzit de asta - completează cineva -, dar cred că e o legendă. Vin aici în fiecare august şi nu mi s-a întîmplat niciodată. Ba nu, mint, odată am avut senzaţia că văd ceva, dar eram beat mort." De pe mal, se aude un cîntec, acompaniat la chitară. Este Lucy in the Sky with Diamonds. Începem să cîntăm şi noi. ...Duminică dimineaţa, maşinile s-au aşezat din nou în şir, pentru drumul înapoi, spre oraş. Nebunia s-a terminat, vraja s-a rupt. În autocar, cîţiva călători cu chipuri preocupate şi-au deschis deja laptop-urile, îşi verifică e-mail-urile. Urmează o nouă săptămînă de muncă.
