Sîntem sau nu sîntem un stat laic?
Stimată redacţie,
În cursul lunii noiembrie crt., trei dintre temele dosarelor par a se înlănţui: „Ce-i învăţăm pe copii despre Dumnezeu“, „Cei 7 ani de acasă“ şi „România înapoiată“. M-am gîndit mult (mai ales la prima temă) şi am ajuns la concluzia că, în toată această ecuaţie a educaţiei religioase, familia pare a nu fi prea prezentă. Or, judecînd după „topurile“ încrederii populaţiei, care situează Biserica pe locuri fruntaşe, sau după interminabilele cozi de la hramuri moaşte, resfinţiri (apropo, nu vi se pare că acestea s-au mărit exponenţial în ultimii şapte-opt ani?), românii par a fi un popor profund credincios. Prin urmare, copiii acestui popor, crescuţi de adulţi atît de credincioşi, vor deveni şi ei măcar la fel de credincioşi.
Şi atunci, la ce bun introducerea religiei ca materie de studiu obligatorie, într-un sistem de învăţămînt al unui stat laic? Sau nu sîntem un stat laic? Poate revizuirea Constituţiei ne va aduce ceva surprize?!?
Cînd s-a introdus această materie în curriculum, s-a considerat a fi un gest de reparaţie faţă de perioada comunistă. Nu-i vorbă că, din anii ’90 şi pînă acum, şiruri întregi de guverne, miniştri, politicieni tratează Biserica, cultele, sărbătorile religioase cu ipocrită smerenie, mai ales în faţa mass-media.
Dar să revin.
Trăiesc într-o zonă multiconfesională, în care, totuşi, ortodocşi şi catolici sînt în proporţie aproximativ egală. Între 1990-1998, am fost director de şcoală gimnazială comunală. În deplin spirit ecumenic, am avut, eu şi colegii mei, o legătură deschisă cu ambele parohii – cea ortodoxă şi cea catolică. În prima fază, orele de religie erau ţinute chiar de preoţii parohi. Or, orarul şcolar nu se putea plia pe obligaţiile preoţilor din parohie (slujbe de diferite categorii), astfel încît multe dintre ore se suspendau (cca o treime). Nu mai vorbesc de bătaia de cap creată de existenţa unui număr variabil de elevi din cele două confesiuni, la nivelul unei clase, sau de imposibilitatea de a avea minimum zece elevi pentru a crea o grupă, fără de care nu se putea plăti. Cînd religia a fost extinsă şi la gimnaziu (cu titlu obligatoriu) şi au început să apară şi aşa-zişii profesori de religie (care era musai să aibă agrementul forurilor clericale superioare, deşi îşi desfăşurau activitatea în învăţămîntul public!), elevii au început să dezerteze de la aceste ore, astfel că, de foarte multe tori, „notarea“ era făcută „din burtă“, dar niciodată sub 8-9!
Ţin să reamintesc că era vorba de o şcoală rurală, unde se presupune un mai mare respect pentru cele sfinte! Şi lucrurile nu s-au schimbat nici pînă în 2006, cînd eu m-am pensionat!
La fel, nu s-a schimbat în bine nici comportamentul elevilor. Se presupune că studiul religiei ar induce un limbaj civilizat, o conduită adecvată în şcoală, pe stradă, în lume. Nici pomeneală! Înjurături, expresii obscene, îmbrînceli, bătăi – toate sînt vizibile pentru oricare dintre noi, care ne aflăm în apropierea unei şcoli, la început sau sfîrşit de program. Şi ceea ce spune toată lumea – „Aşa te învaţă la şcoală?“ – scoate complet aproape din „schemă“ familia!
M-am născut, am crescut şi m-am maturizat în comunism. Bruma de educaţie religioasă de bază o am din familie. Din fericire, nu era o familie bigotă, poate şi pentru că tatăl meu era ortodox, iar mama – luterană. Serbam Paştile şi Crăciunul în mod tradiţional, mergeam foarte rar la biserică, nu ţineam niciodată post, nu făceam rugăciuni la masă sau la începutul zilei. În copilăria mică, ei au decis să mă ducă la preot, să iau ore de religie. După cca zece „şedinţe“, am renunţat, pentru că le-am spus că mă plictisesc şi nu înţeleg nimic (o luasem de la Facerea Lumii). Asta nu m-a împiedicat să devin un om întreg, cu capul pe umeri şi picioarele pe pămînt. Şi în acelaşi spirit s-a dezvoltat şi fiul meu (şi fără religie la şcoală). Eu cred chiar că alegerea unei anume confesiuni ar trebui să se facă la vîrste mai „coapte“, în deplină cunoştinţă de cauză şi liber consimţit.
În încheiere, vă relatez două „întîmplări“ legate de religie şi biserică.
Dirigintă fiind şi avînd la dispoziţie o sumă de reviste Arborele lumii, am încercat să abordez „problema Pămînt“: cum s-a format, apariţia vieţii, a omului, adecvat vîrstei elevilor mei – 13 ani. Toate bune şi frumoase, pînă la apariţia omului, cînd mi s-a replicat: „Omul l-a făcut Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa“. După asta n-a mai încăput loc de dialog. Asta învaţă la religie (în şcoală), tot asta – la predică, la biserică. Atunci, de ce nu se face educaţie religioasă (cu toată paleta sa) în biserici, în şcoli de duminică?...
În Oneşti, trăieşte o populaţie de cca 50.000 (ultimul recensămînt ar zice 48.000) de oameni. Există o biserică veche ortodoxă şi încă vreo patru „de cartier“ construite după 1990, o biserică veche catolică, dar şi una nouă (a Capucinilor, cu liceu încorporat) realizată după 1990, în cca patru ani. La vreo 300 m, din 1992, se tot înalţă o catedrală ortodoxă, pe lîngă care Patriarhia e pitică. Oare asta nu e cea mai clară dovadă de trufie?
În spiritul Dilemei vechi, vă doresc tuturor „Sărbători vesele!“.
profesor Livia PETRESCU
Oneşti
