Sindromul inimii frînte sau cînd creierul suferă
Dragostea doare. Există și o melodie celebră, Love Hurts, lansată în 1976 de formația Nazareth, un nume parcă predestinat suferinței ancestral, melodie ce vorbește despre suferința din dragoste, în care ne regăsim probabil mulți dintre noi, cei care am trecut prin ea, pricinuită de o iubire ori neîmpărtășită, ori sfîrșită prematur, ori printr-o dezamăgire adîncă.
Știința numește suferința dată de dragoste „sindromul inimii frînte“, care este diagnosticat și tratat. Simptomele sînt similare cu cele ale infarctului: durere în piept, senzația insuficienței aerului, stări de leșin sau amețeală, care se observă atunci cînd avem inima frîntă și care pot duce la atac de cord și deces. Oamenii de știință au studiat „sindromul inimii frînte“ și au legat simptomele acestuia de o disfuncționalitate a activității sistemului nervos ce a putut fi observată prin scanarea acestuia, în momentul diagnosticului medical. Au descoperit că unele conexiuni neurale nu se produc în anumite regiuni ale creierului, la fel ca în cazul unui creier, scanat în paralel, al unei alte persoane care nu suferă de inimă frîntă sau, altfel spus, din dragoste. După un an, au scanat creierul aceleiași persoane și au observat cum circuitele neurale s-au refăcut. Ceea ce a dus la o concluzie logică: creierul își găsește resursele de a relua activitatea neurală după ce depășim trauma pricinuită de momentul unei suferințe. Același lucru îl susțin specialiștii care studiază cum o stare de traumă fizică a corpului implică suferința creierului. Mai simplu spus, cînd inima și corpul nostru suferă, și creierul nostru se află în suferință.
Atunci cînd avem de-a face cu cineva care suferă din dragoste este important să nu-i minimalizăm suferința și să ieșim din tiparele de comunicare în care îi oferim încurajări sadice de tipul: „cui pe cui se scoate“, „gata cu plînsul, du-te și ieși, că vei cunoaște pe altcineva“. Cel mai indicat este ca persona care suferă să-și aloce un timp de introspecție și de vindecare pentru sine, altfel va duce mai departe comportamentele care nu sînt sănătoase în noua relație. În plus, toate sentimentele pe care și le-a reprimat ca rezultat al neacceptării lor, de furie, revoltă, tristețe, nedreptate, le va aduce, la rîndul lor, și pe acestea în relație. Noul partener va fi învestit cu rol de panaceu, iar, pe deasupra, va trebui să îndeplinescă și cerințele care sînt necesare și firești pentru funcționarea unei relații. După cum spune Esther Perel, psihoterapeut, cerem de la partenerul nostru să ne vindece tiparul primar al părintelui de sex opus, acolo unde nu a fost o relație bună, și să îndeplinească o multitudine de alte roluri inoculate din ceea ce vedem în media, literatură, filme (de prieten, de iubit, de amant, de părinte, de salvator, de om de succes, de terapeut). Adică un model nesănătos care s-a format complet nerealist și s-a perpetuat social, pornind de la poveștile spuse în copilărie, pînă la filmele romantice care se încheie cu „și au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți“. Azi, mulți oameni sînt profund nefericiți în relația pe care o au întrucît partenerul/partenera nu bifează căsuțele „modelului de succes“.
Avem nevoie să înțelegem cum mass-media prezintă haosul (drama) și tulburarea emoțională profundă drept dovezi de funcționalitate a unei relații. Toate cîntecele, filmele, literatura ne oferă modele de un dramatism intens pe care-l integrăm ca fiind normalul și ne devine tiparul după care funcționăm, întrucît îl regăsim în ceea ce am văzut în propria familie, cît și în mediul înconjurător; ne este cunoscut și, prin aceasta, ne-a devenit familiar. Nici un film și nici o poveste din literatură nu ne spun cum au trăit mai departe fericiți pînă la adînci bătrîneți. Ce au făcut în caz de pierdere a părinților, cum și-au împărțit treburile administrative, cum au gestionat creșterea și educația copiilor, ce au făcut în caz de șomaj, de boală etc.
Nu ni se prezintă relații care funcționează matur, onest, fără manipulări și fără abuz pentru că acestea sînt foarte rare în viața reală, dar și din motivul că modelul familiar este cel al haosului emoțional, ceea ce duce la dezvoltarea dependenței de suferință care ne face să menținem blocajul în care ne aflăm, iar frica de a-l schimba ne paralizează și nici nu am avut modele în preajmă care să îndrăznească să-l schimbe. Unul dintre tiparele cognitive mentale ce se perpetuează și care este extrem de nociv este „rău cu rău, dar mai rău fără rău“. Și atunci alegem același și același tipar, alegem să rămînem în relații în care sîntem abuzați emoțional, fizic, fugim constant de noi, doar depozităm reziduuri emoționale care la un moment dat produc somatizare și ies la suprafață prin îmbolnăvirea la propriu ori a minții, ori a corpului.
Vorbind despre boală, A. Miller, în cartea sa Revolta corpului, subliniază conflictul dintre corp și psihic ce reiese din scrisoarea lui Proust (acesta a fost bolnav de astm, și-a petrecut jumătate de viață în pat și a murit la 51 de ani) către mama sa, cu care a avut o relație apropiată și ambivalentă pînă la moartea acesteia: „Adevărul este că, de îndată ce mă simt mai bine, tu distrugi totul pînă îmi merge din nou rău, căci viața care îmi aduce însănătoșire pe tine te chinuie… Dar este îngrozitor că nu pot avea în același timp afecțiunea ta și sănătatea mea“.
Dacă un copil nu este susținut emoțional de către mama sa, în mod sănătos, iar părintele nu este reglat psiho-emoțional la rîndul său, acesta va avea ca răspuns la trauma de atașament care apare hiperexcitația sau disocierea. Simptomele fizice în hiperexcitație sînt un ritm cardiac crescut, tensiune arterială, rata respirației semnificativ modificată. Prin disociere, copilul va căuta să-și conserve energia printr-o detașare pasivă, prin imobilitate, pentru a-și amorți durerea. La vîrstă adultă, efectele se pot observa în comportamentul de a căuta cu orice preț un partener sau, din contra, de a evita orice potențială relație ce ar putea reactiva trauma. De multe ori nu sîntem conștienți de mecanismele de apărare pe care ni le-am construit și atunci e necesară o aplecare mai profundă asupra sinelui nostru, întrucît corpul nostru ne spune cînd nu sîntem într-o stare de integrare prin insomnii, răceli frecvente, dureri de diferite feluri, stări de angoasă etc.
Rupert&Banzhaf, în cartea Corpul meu, trauma mea, eul meu, arată cum experiențele traumatice care implică stres crescut și emoții pe termen lung se cronicizează ca stare de fond, ducînd la creșterea stresului celular și declanșînd modificarea expresiei genetice, implicînd o serie de modificări ale proceselor metabolice. Viitorul medicinei este cel în care omul este tratat în întregul său, cel în care se recunoaște că boala fizică implică stresul psihic și că există o legătură strînsă între suferința fizică și cea a creierului, care la unele persoane poate declanșa boli mult mai grave – diferența o face structura fiziologică și psihologică cu care acesta este înzestrat genetic. Cred că necesitatea psihologului în spitale va fi mai conștientizată în viitorul apropiat. Din păcate, în timpul formării profesionale, medicii în facultate nu învață mult despre trauma psihică, iar psihologii, la rîndul lor, învață mult prea puțin despre organism în materialitatea lui. Fiecare categorie lasă în seama celeilalte rezolvarea. Cred că vom reuși să lucrăm în echipe multidisciplinare în viitor, înțelegînd necesitatea de a ajuta pacientul în complexitatea acestuia.
Atunci cînd există o relație de integrare între corp și minte, atunci cînd avem relații sănătoase, în care ne simțim văzuți și apreciați, iar sentimentul de stabilitate este cel predominant, studiile în neurobiologie arată că ne crește numărul de fibre neurale din zona cerebrală prefrontală și limbică, ceea ce implică o stare de armonie a minții noastre, cît și a corpului nostru. O relație de iubire care implică un atașament sănătos înseamnă reglarea sistemelor organismului, echilibrarea emoțiilor, armonizarea cu alții, gestionarea fricii, reacții emoționale flexibile și manifestarea înțelegerii și a empatiei. Dar, pentru a avea relații sănătoase la vîrstă adultă, este necesar să le fi avut în copilărie, altfel, cum scriam și mai sus, tiparul care ne este familiar îl vom reproduce în relațiile pe care le vom avea pe parcursul vieții de adulți. Sau căutăm să modificăm tiparul, dacă acesta a fost unul disfuncțional, printr-o introspecție/analiză sinceră, ce necesită timp și, cu siguranță, vom deveni mai sănătoși emoțional.
Neuroștiințele, azi, pun accent pe starea de prezență, de conștientizare atentă a gîndurilor noastre, întrucît devenim ceea ce gîndim, iar gîndurile noastre implică afectele și emoțiile noastre, adică corpul nostru în întregul lui. Ceea ce astăzi, prin cercetări empirice, iese la lumină este faptul că creierul are capacitatea de a-și modifica structura prin retrasarea căilor neurale, implicînd modificarea cognițiilor (gîndurilor), și fiind conștienți de calitatea relațiilor pe care le avem, întrucît acestea iau forma experiențelor noastre. Închei prin a aduce în atenția dumneavoastră un pasaj din Daniel Kahneman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, profesor de psihologie și politici publice la Princeton, privind teoria deciziei. În cartea sa Gîndire rapidă, gîndire lentă, Kahneman întărește ideea de a fi atenți la gîndurile noastre, întrucît ele devin experiențele noastre.
„[…] Trebuie să acceptați strania idee că acțiunile și emoțiile voastre pot fi declanșate de evenimente de care nu sînteți cîtuși de puțin conștienți. Într-un experiment care a devenit pe dată clasic, psihologul John Bargh și colaboratorii săi le-au cerut unor studenți de la New York University – majoritatea cu vîrste între 18 și 22 de ani – să alcătuiască propoziții de patru cuvinte dintr-un set de cinci termeni. Pentru un grup de studenți, jumătate din propozițiile amestecate conțineau cuvinte asociate cu bătrînețea, precum «Florida», «uituc», «chel», «cărunt» sau «zbîrcit». După ce au isprăvit exercițiul, tinerii participanți au fost trimiși să efectueze un alt experiment într-un birou aflat la parter. Scurta deplasare era ceea ce urmărea experimentul. Neobservați, cercetătorii au măsurat timpul de care au avut nevoie studenții ca să ajungă de la un capăt al coridorului la celălalt. Conform predicției lui Bargh, tinerii care alcătuiseră o propoziție din cuvinte legate de tema bătrîneții s-au deplasat mult mai încet decît ceilalți.
«Efectul Florida» implică două stadii ale amorsatului. În primul rînd, setul de cuvinte amorsează gînduri despre bătrînețe, deși cuvîntul «bătrîn» nu este menționat nici măcar o singură dată; în al doilea rînd, aceste gînduri amorsează un comportament, mersul agale, care este asociat cu vîrsta înaintată. Toate acestea se petrec fără un dram de conștiință. Cînd au fost întrebați ulterior, nici unul dintre studenți nu a declarat să fi remarcat că acele cuvinte avuseseră o temă comună și cu toții au insistat că nimic din ceea ce au făcut după primul experiment nu ar fi putut să fie influențat de cuvintele cu care au avut de-a face. Ideea de bătrînețe nu ajunsese să fie conștientizată, dar acțiunile lor fuseseră modificate totuși.
Acest remarcabil proces de amorsare – influențarea unei acțiuni de o idee – este cunoscut drept efectul ideomotor. Deși cu siguranță nu v-ați dat seama, lectura acestui paragraf v-a amorsat în egală măsură.“
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.
