Secvenţe

După ce a nins, secţiile de ortopedie ale spitalelor au început, ca de fiecare dată în asemenea împrejurări, să se umple de bolnavi. S-au înregistrat multe fracturi de şold, iar la Vaslui, de exemplu, în cele 20 de paturi libere ale respectivei secţii a Spitalului de urgenţă, trebuiau să convieţuiască 30 de persoane cu picioare rupte pe gheaţă. Era vorba de oameni care suferiseră intervenţii chirurgicale şi era neapărat nevoie să stea în spital. Pe scurt, au avut ghinionul să-şi rupă piciorul pe gheaţă, eventual din cauza indolenţei autorităţilor care nu şi-au făcut treaba şi n-au curăţat zăpada la timp, s-au trezit la spital, în ghips şi cu un străin în pat... O întrebare ar fi şi pe ce criterii unii au stat singuri în pat şi alţii cîte doi, căci nici măcar numărul pacienţilor n-a fost dublu faţă de cel al paturilor, aşa încît să se poată vorbi de o împărţire echitabilă. Doi oameni în ghips într-un pat poate fi o bună scenă de desene animate, dar în realitate te duce cu gîndul la situaţiile de război sau din lumea a treia. Şi cu toate astea, aproape în fiecare an avem parte în România de această ştire cu mai mulţi bolnavi în pat. Cum de nu poate un manager de spital să găsească 10 paturi în plus? În Bîrladul învecinat, administratorii Spitalului de urgenţă au găsit soluţia cît se poate de simplă a mutării de paturi de la secţia de chirurgie la cea de ortopedie. Probabil că pentru a avea o asemenea idee şi a evita să pui doi oameni în toată firea într-un singur pat, nu trebuie decît să-ţi pese. 11 metri la cîrlig Am dus odată pe cineva într-un Spital de ortopedie de la Foişor. Îşi rupsese meniscul la schi. Doctorul de gardă i-a spus că e neapărată nevoie de operaţie şi a repartizat-o la el în salon, în vederea unei intervenţii care avea să aibă loc peste mai multe zile, nu se ştia exact cîte. Salonul era deprimant, cu femei cu picioare suspendate de tavan, cu bolnave care gemeau noaptea, cu discuţii prăpăstioase şi cazuri la care n-aveai decît să te cutremuri şi să taci. Cele care aşteptau operaţia erau îngrozite, cele deja operate erau terminate. Se pare că aşteptarea a fost binevenită, căci, într-una din zile, un tînăr medic rezident a consultat-o pe pacientă şi apoi a întrebat-o brusc: "Chiar vrei să te opereze Cîrlig?". Aşa îl chema pe doctor. Rezidentul i-a explicat riscurile la care se expune pe mîna acelui chirurg care, după cum sugera el, mai mult strică decît repară. Şi i-a dat şi cîteva exemple de operaţii nereuşite ale căror victime se aflau chiar în acel salon. Femei despre care nu se ştia dacă vor mai putea merge. Nu se poate şti exact cît de bun sau de rău era doctorul Cîrlig, cert e că o oră mai tîrziu pacienta părăsea spitalul după un mare scandal în care fusese pusă să semneze un document în care îşi asuma răspunderea plecării. A doua zi, fata se interna din nou la acelaşi spital, dar la alt medic, de data asta cu toate recomandările şi asigurările necesare. Operaţia a reuşit şi (spre deosebire de celebra vorbă) pacienta a supravieţuit. Cînd era gata să se externeze, spre ghinionul ei, a fost zărită de doctorul Cîrlig, care a făcut pur şi simplu o criză de nervi. Se pare că nu era primul caz de pacient care-l şunta astfel. Fata a mai şchiopătat cîteva săptămîni, dar genunchiul s-a refăcut bine şi după un an putea chiar să schieze din nou. Mi-a venit atunci în minte cazul Ilie Balaci, care a trebuit să-şi abandoneze cariera sportivă în urma unor operaţii la genunchi. Apoi am asistat la campionatul mondial din Statele Unite din 1994, în care veteranul fundaş italian Franco Baresi şi-a rupt meniscul în primul meci (cu Irlanda, cred) şi a fost operat, iar după mai puţin de o lună juca în finala cu Brazilia (în care, ce e drept, a ratat o lovitură de la 11 metri).