Secretel Brăilei <i><b>mai vechi şi mai noi</i></b>

Pe vremuri - spun bătrînii oraşului de pe malul Dunării şi, după tonul lor, brusc însufleţit, şi luminiţele care reîncep să le sclipească în ochi, nu ai cum să nu-i crezi - acolo era un alt oraş. Un oraş frumos şi plin de viaţă. Negustori şi armatori greci şi mai ales evrei aveau afaceri mai mici sau mai mari în oraş, iar portul era în mare agitaţie şi navele aveau mereu ceva de descărcat şi de încărcat. Prăvăliile, atelierele şi cîrciumile se iţeau una dupa alta pe străzi şi străzile erau întotdeauna într-o animaţie colorată. Tinerii se întorceau dimineaţa cîntînd de la chefuri, iar domnişoarele se întreceau etalîndu-şi rochiile pe faleza Dunării, spre înserat, chicotind emoţionate în spatele voaletelor delicate. Chiar şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării ceva mai ponosite, dar întotdeauna mergeau pe celălalt trotuar decît cele bogate, în virtutea unor legi nescrise. Cel puţin aşa se povesteşte... Balurile ("chermezele") se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau cu o uşurinţă ameţitoare, cu viteza şi graţia unui vals. Romanţele răsunau din grădinile de vară şi vinul curgea, fie pentru a sărbători orice prilej se nimerea, fie pentru a îneca amarul inimilor părăsite sau trădate. Poveştile astea frumoase din vremurile bune ale Brăilei ţin pînă prin anii '50. Apoi încep celelalte, cu arestări, confiscări şi naţionalizări, iar luminiţele din ochi şi glasul duios-nostalgic se schimbă brusc, odată cu subiectul . La promenadă prin Brăila Nouă Tot ascultînd astfel de istorii, îmbibate de nostalgie şi idealizate de trecerea anilor, spuse de bătrînei simpatici, pentru care amintirile sînt mereu prezente şi vii, ajungi să iubeşti într-un fel oraşul. Să ţi-l imaginezi scăldat într-o strălucire desuetă. Te aştepţi să întîlneşti la tot pasul urme ale acelei La Belle Époque , mărturii ale poveştilor din alte vremuri. Dacă te plimbi prin centrul şi prin partea veche a oraşului, le întîlneşti într-adevăr, numai că nu sînt scăldate de acea strălucire, ci mai degrabă par atinse de microbul uitării şi degradării. Casele frumoase, vechi, cu ferestre înalte şi împodobite cu stucaturi, sînt singurele care mai amintesc de poveştile bunicilor despre vremurile de odinioară. Numai că faţadele sînt atît de scorojite, cele mai multe dintre ele, încît nu reuşesc decît să te întristeze. Singurele încercări de a le mai salva de la paragină şi uitare sînt termopanele, puse de către unii proprietari mai înstăriţi. Cu puţin efort de imaginaţie, casele astea vechi, cu straturi succesive de tencuială coşcovită, în culori calde, te-ar putea duce cu gîndul la Italia. Dar te trezesc repede la realitate următoarele elemente, ce ţin de specificul local (în această ordine): un cîine de pripas cam jigărit, care-şi face veacul în stradă, căutînd ceva de-ale gurii; nişte dărîmături şi gropi la un colţ de stradă, din care se iţesc diverse gunoaie; un copilaş cam oacheş, cîntînd tărăgănat "Ciiine-i norocooos pe lumeee, / Să îmi dea un baaan şi mieee!". Odată trezit astfel la realitate şi conştient că străduţele italieneşti şi vremurile de altădată sînt doar un vis frumos, îţi îndrepţi paşii către centru. Pe lîngă micul parc din centru (cu flori, bănci şi ceasul în faţa căruia îşi dădeau întîlnire, de obicei, perechile de îndrăgostiţi), acum te întîmpină pe toate trotuarele, mai-mai să te împiedici de ele, o puzderie de panouri şi panouaşe publicitare. Cel mai bun curs valutar. Parchet laminat, satisfacţie garantată. Amanet avantajos. Preţuri mici, calitate extra. Transport Spania şi Italia, ieftin şi sigur. Mai departe, dacă reuşeşti să treci cu bine de ele, îţi poţi continua drumul pe strada pietonală, unde altădată se făcea "promenadă" şi unde acum poţi admira magazinele "centrale". Acestea amintesc de anii sălbatici de după Revoluţie, pe cînd găseai convieţuind laolaltă în acelaşi butic ţigări, blugi turceşti, casetofoane şi bunuri de larg consum. Denumirile sînt tot în spirit post-decembrist: Myky, Roxy, Ştefy, Eleny (orice banal "i" trebuie musai transformat într-un pretenţios "y", pentru un flavour mai occidental), urmate de inefabilele Comexim, Impex sau Style şi însoţite de binecunoscutul SRL. După această scurtă călătorie, ajungi pe o arteră cu circulaţie ceva mai intensă, unde poţi constata că maşinile cele mai tari din oraş par a fi Logan-urile cu ornamente şi geamuri fumurii, dindărătul cărora răzbat ritmuri manelistice. Totuşi, pentru a nu fi acuzată de cîrcoteală excesivă sau de rele intenţii, trebuie să amintesc la categoria "aspecte pozitive" (cam săracă, ce-i drept!) vechiul teatru "Maria Filotti" - o clădire superbă şi perfect renovată. Afişele de pe faţadă anunţă Sofocle, Vişniec şi Heinrich Böll, precum şi un program de terapie prin teatru pentru tinerii cu dizabilităţi. Şi pentru că tot am ajuns la capitolul "culturale", librăria de lîngă teatru este una din cele mai burduşite cu cărţi din cîte am văzut în ultima vreme (au cam tot ce-ţi imaginezi, inclusiv cele mai recente apariţii). Insinuînd o întrebare cam răutăcioasă tinerei vînzătoare (care s-a dovedit foarte amabilă, spre surprinderea mea), cum că toate cărţile alea ar sta acolo pentru că nu prea se cumpără, mi s-a răspuns că situaţia nu ar fi nicidecum aşa, ba din contră, brăilenii sînt amatori de lectură şi cumpără cărţi (informaţia nu este verificată din trei surse, dar hai să mergem pe încredere de data asta!). În schimb, cu cinematografele e jale. Din cele aproximativ cinci-şase, care existau pe vremea copilăriei mele, vreo patru şi-au dat sfîrşitul (transformate în diverse buticuri, sau pur si simplu închise, fiind atinse şi ele de acel misterios microb al prăfuirii şi uitării, care pare să fi atins nenumărate lucruri din Brăila). Altele noi nu au mai apărut. Nici vorbă de vreun Multiplex, Movieplex sau alte asemenea aşezăminte de divertisment. Pînă şi Grădina de Vară (un cinematograf în aer liber) s-a transformat demult în tîrg de maşini second-hand, iar supravieţuitorul - Cinema Central - nu o duce nici el prea grozav. Banii de afişe tipărite lipsesc cu desăvîrşire, din această cauză afişele filmelor sînt scrise de mînă, cu litere de-o şchioapă (cam strîmbe şi pocind uneori numele actorilor). Dar e bine că încă mai există... Faleza, în schimb, şi-a păstrat frumuseţea (sînt ronduri de flori, alei cu bănci vopsite în galben, nişte scări monumentale ce urcă spre o fîntînă arteziană, în general o atmosferă plăcută), dar, din păcate, acum e inundată. Oamenii vin să caşte gura la băncile aflate în apă şi se minunează, spunînd că aşa ceva n-au mai văzut de zeci de ani. Pe unele din străzile ce coboară în pantă din oraş spre faleză şi port, circulaţia este deja oprită preventiv. Dunărea curge vijelioasă, mai umflată din zi în zi, dar avînd aceeaşi nuanţă tulbure gri-verzuie, ca întotdeauna. Nu ai altceva de făcut (faleză nu, cinema nu, baruri destul de puţine) decît să te întorci cuminte spre casă şi să încerci să te bucuri, la cîte un colţ de stradă, cînd descoperi o casă frumoasă, ce mai păstrează o umbră din farmecul altor vremuri. Un bilanţ al ultimilor ani, în cîteva cuvinte, arată cam aşa: Ce a dispărut din Brăila: cinematografele, siropăriile şi cofetăria "Casata" (unde aveau un profiterol minunat...). Ce nu a dispărut: aprozarul, drogheriile (oricît de ciudat ar suna asta în ziua de azi) şi cofetăria "Select" (dar rulourile cu vanilie nu mai sînt ce-au fost odată...). Ce a apărut nou: termopanele, băncile şi inimile Maggi (probabil semne ale progresului de neoprit). Birocraţie, taximetrişti şi nici o masă fără peşte Printre avantajele unui oraş liniştit de provincie, se numără lipsa traficului înnebunitor şi a cozilor interminabile la poliţie, administraţie financiară & alte asemenea instituţii gingaşe de stat. Asta face birocraţia (cu plimbatul ei suprarealist de la un ghişeu la altul, de la registratură la casierie, trecînd pe la "Evidenţă" şi "Birou' lu' şefu'", pentru a ajunge în final înapoi tot la primul ghişeu - un fel de eternă reîntoarcere) ceva mai suportabilă. Dacă nu eşti din cale-afară de coleric, reuşeşti să treci prin toate astea cu zîmbetul pe buze, chiar şi atunci cînd, constatînd că s-a făcut o eroare de înregistrare în computer, eşti pus să faci o cerere şi să plăteşti o taxă pentru a fi corectată. Taxa nu ar fi un capăt de lume, dar principiul de a plăti pentru o greşeală făcută de altcineva pare un pic inechitabil. Dacă te revolţi (mai mult aşa, în dorul lelii, nu pentru că ai avea într-adevăr vreo speranţă de a îndrepta lucrurile), ţi se răspunde sec că nu e vina lor. Au dreptate şi nu-ţi rămîne altceva mai bun de făcut decît să plăteşti şi să-ţi vezi, cuminte, de ale tale, mulţumind că măcar nu trebuie să înduri şi vreo coadă insuportabilă. Noroc cu taximetriştii brăileni! Ei sînt, ca peste tot, guralivi şi gata să-ţi împărtăşească opiniile lor politice, înjură Puterea şi Opoziţia, şi, în cele din urmă, viaţa asta în general, îţi povestesc istorii sentimentale despre nevastă şi copil şi îşi dau cu părerea referitor la "problemele oraşului": "Doamnă, io cre' că cinematografele au dispărut şi de cînd cu astea, cum le zice - dividi-urili. Pen' că e mult mai uşor aşa, ţi-ai luat filmu' care-l vrei, te-ai dus cu el acasă şi gata!" "Nu mai e, doamnă, ca pe vremuri. E sărăcie mare aicea, nu mai merge nimica. Nu vedeţi că n-avem nici măcar McDonald's?" "Comenzi nu prea mai avem, ca să fiu sincer. Înainte tot timpu' suna staţia, nu mai pridideam cu comenzile. Dar acu', adevăru' e că nu prea mai are lumea bani de mers cu taxiu' prin oraş!" Dacă vrei puţină culoare locală, e bine să dai o raită prin piaţă şi, mai ales, prin Hala de Peşte. Dacă eşti mai comod din fire şi n-ai chef să te tîrguieşti la piaţă pentru niscaiva scrumbii dunărene, să calci prin băltoace care miros a peşte şi să vezi grămezi de caraşi şi ştiuci, privindu-te cu ochii lor ficşi şi tulburi, de pe tejghele, îţi poţi găsi un nene distribuitor, cu care te înţelegi să-ţi livreze marfa direct acasă, simplu şi curat. Ţăranii din satele dimprejur practică şi ei un fel de home delivery cu lapte, brînză, smîntînă şi alte delicatese naturale şi au clienţi vechi de zeci de ani. Pentru cei care preferă cumpărăturile de tip occidental, există acum şi Billa - pe locul fostului "Laminorul". Cîte ceva despre moartea unui dinozaur Cu Laminorul e o istorie tristă, pe care oamenii o spun cu regret. Laminorul este o specie de dinozaur pe vremuri puternic, dar acum dispărut, atins şi el de acea maladie incurabilă a distrugerii şi uitării. Era absolut normal să moară, pentru că vremea dinozaurilor s-a dus demult şi ei nu mai au şanse să supravieţuiască şi să se adapteze în lumea nouă, decît poate printr-o operaţie miraculoasă de privatizare. Laminorul a trecut prin mai multe astfel de operaţii, dar nici una nu a reuşit. (Gurile rele spun că operaţiile alea nu erau prea curate şi că ăsta ar putea fi un motiv pentru care a murit bietul şi bătrînul dinozaur. Unii mai pomenesc de nu ştiu ce interese obscure, dar nu pot dovedi deocamdată nimic.) Pînă la urmă, Laminorul nu a avut soarta fericită a fratelui său mai mare - Sidex Galaţi - care a reuşit să supravieţuiască în sălbatica lume nouă, ci a murit încetul cu încetul şi bucată cu bucată. Astăzi au mai rămas doar cîteva secţii haotice, care nu produc cine ştie ce minunăţii prea competitive, dar continuă să funcţioneze, ca şi cum coada unui dinozaur ar mai trăi de una singură, mulţi ani după moartea lui... Dacă cumva mai treceţi prin Brăila şi vi se pare un orăşel de provincie cam prăfuit, un amestec de veche frumuseţe ruinată şi prost-gust nou de tranziţie, staţi totuşi de vorbă şi cu bătrînii. Vă vor povesti despre cîrciumioarele cochete de odinioară, despre frumoasele cîntăreţe de local, despre delicioasa pastramă de gîscă şi ştiuca umplută, despre promenadele de duminică pe faleză, despre trăsuri şi petreceri, lăutari şi istorii de amor, pălărioare şi mănuşi dantelate, despre vapoare încărcate cu grîne şi case frumoase, boiereşti. După aceea, o să vedeţi oraşul într-o altă lumină, mai blîndă şi mai caldă, oricum mult mai frumoasă decît cea reală...