Scopul şi mijloacele

Publicat în Dilema Veche nr. 138 din 15 Sep 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- o istorie recentă a aromânilor - Duminică, 27 august. Străbatem Dobrogea cu un autocar, de la Constanţa trecem de Histria, mai mult ghicim undeva dincolo de cîmpul uşor vălurit, cu aspect arid, marea, apoi ajungem la răscrucea "2 cantoane", un camion a tras pe dreapta, şoferul fumează pe vine o ţigară sub un copac pitic, cu crengi contorsionate, lăsăm în dreapta drumul spre Jurilovca, 17 km (o mai fi existînd Portiţa cu garizii ei cu tot, pe care îi mănînci ca pe seminţe şi cu vacile bezmetice care îţi intră noaptea în cort? Sau a devenit şi ea portitza.ro?), ne îndepărtăm deja de mare, infrastructura e la pămînt, d-aia nu vin străinii ca să ne viziteze patria, trecem prin Ciamurlia de Sus şi abia acum, departe de baltă, simţim cu adevărat locul, o senzaţie de apăsare, cerul e prea jos, vedem munţii trişti, cariaţi, păşunile "alpine", oile, turme întregi de oi gri, iarbă galbenă în smocuri, case joase, parcă lipite de pămînt, secetă. Categoric, există aici o magie pe care puţini o pot înţelege şi care acum, în combinaţie cu cîntecele armâneşti ale celor din spatele autocarului, acompaniate de acordeon, povestind despre iubiri tragice ale unor tineri care nu erau de acelaşi neam şi nu se puteau căsători ("muşata" l-a trădat şi el a plecat departe, cu oile), devine copleşitoare; undeva, într-o altă mlăştinoasă "infrastructură", cea a spaţiului real, ceva colcăie, se tîrîie prin smîrcuri, scuipă peşti, alungă ştimele, va ieşi curînd la suprafaţă, poate e chiar duhul acestui ţinut. Ajungem la Eschibaba, vechea denumire turcească a comunei Stejarul, locuită în proporţie de 80% de aromâni. Coborîm din autocar în faţa cîrciumii satului unde primarul, îmbrăcat într-un elegant costum negru, ţine o scurtă cuvîntare, în care urează tuturor bun-venit şi ne invită "la pădure" unde se va ţine serbarea. După două zile de "festivităţi" deja înţelegem 80% dintre cuvintele lui în aromână. Pe mine încă mă fascinează echivalentul lor pentru "vorbă": "zbor". Într-adevăr, la modul simbolic, cuvintele îţi pot da uneori o senzaţie de plutire sau de ameţeală. Mulţimea începe să se agite în direcţia arătată de primar şi se mişcă din loc. E ca un pelerinaj. Conducătorii de grup (în vechime, de turmă, ocupaţia de bază a aromânilor fiind păstoritul) - numai bărbaţi - îşi vîntură acele toiege din lemn sculptat care se termină cu un cîrlig, pentru "a agaţă" oile, un semn că trebuie urmaţi. E o distanţă de vreo doi kilometri. Ne apropiem de dealul pe al cărui platou e amenajată scena şi mesele "de-a-nvîrliga", adică de jur-împrejur, după cum ne explică un domn în vîrstă care a mai fost şi în alţi ani la "Corlu Mari di Eschibaba". Soarele apune şi peisajul devine dintr-odată blînd, în lumina de crepuscul. Duhul a adormit din nou. O recomandare "Adunarea parlamentară a Consiliului european recomandă Consiliului de Miniştri: să încurajeze statele din Balcani unde trăiesc aromâni să semneze şi să aplice Charta europeană a limbilor minoritare şi să le invite să susţină aromânii, mai ales în domeniile următoare: învăţămînt în limba lor maternă; servicii religioase în aromână în bisericile lor; jurnale, reviste, emisii de radio şi televiziune în limba aromână; susţinerea asociaţiilor lor culturale etc". Recomandarea 1333 (din 1997) a fost unul dintre cele mai importante documente pe care le-am primit în mapa de presă la "Zilele Culturii Aromâne" care indică de fapt şi scopul principal al Comunităţii Aromâne din România: recunoaşterea aromânilor drept minoritate naţională. Autorităţile române le-au spus că nu sînt destul de "vizibili". De aceea au organizat un megaeveniment cultural la Constanţa unde au invitat "pe banii lor" şi presa. "Ca să se convingă că limba noastră e diferită de limba română, că portul şi cîntecele noastre sînt diferite de cele româneşti, că, pe scurt, sîntem diferiţi!" - spune preşedintele filialei Bucureşti a comunităţii, Stelian Damov. Dincolo de discuţiile filologice legate de aromână - limbă sau dialect -, argumentele lor seamănă cu nişte texte de PR. "Recunoaşterea ca minoritate e un mijloc, nu un scop! Noi nu ştim prea bine cine sîntem, ne pierdem identitatea" - spun cîţiva tineri ce simt sau ce au învăţat de la cei mai în vîrstă. "Din moment ce sîntem plătitori de taxe la stat şi încă nişte buni plătitori, pentru că majoritatea aromânilor sînt angajatori, nu angajaţi (cuvinte rostite cu o mîndrie mai mult individuală, decît Ťnaţională»), avem tot dreptul să cerem pentru copiii noştri ca limba aromână să fie predată în şcoli!" - spun cei mai în vîrstă, cu oarecare afaceri şi funcţii. Gurile rele ar putea aprecia că, lăsînd la o parte "mijloacele", "scopul" ar fi obţinerea fondurilor europene pentru minorităţi. Un coleg ziarist a redus "problema" la "vor şi ei să se întîlnească mai des, să bea o bere împreună şi să li se dea şi bani pentru asta!". Membrii comunităţii cred că principala piedică în calea demersurilor lor este faptul că nu sînt uniţi. Din nou gurile rele spun că sînt certaţi cu machidoni "importanţi" şi influenţi, cum ar fi Hagi, Gigi Becali, chiar şi Ion Caramitru. De fapt, se pare că doar interesele sînt diferite. Pe lîngă Comunitatea Aromână din România, mai sînt cei care se consideră machedo-români, prin urmare nu vor să se constituie într-o minoritate. De ce? "Pentru că ţin de funcţie, de statut şi nu le pasă de neamul lor!" - spune un tînăr membru al comunităţii. O altă dezamăgire a fost Neagu Djuvara, care ar fi declarat public că aromâna este un dialect. Personal, am înţeles destul de bine aromâna vorbită în România, în cadrul festivităţilor, însă cîntecele din autocar au rămas pentru mine un mister. Sunau mai degrabă a cîntece slave. Trecînd peste "conflictele interne" care ne interesează mai puţin, descoperim că apropiata aderare şi politicile în sine ale UE, care încurajează diversitatea, reprezintă un moment propice pentru aromânii de la noi, ca să devină "vizibili". "După cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană a reprezentat principala speranţă a aromânilor pentru a se menţine ca grup distinct. Felul în care aromânii se raportează la UE variază în funcţie de ţara în care trăiesc; de regulă, ei au aceeaşi percepţie ca autorităţile din ţara ai cărei cetăţeni sînt" - afirmă profesorul universitar Alexandru Gica în prelegerea sa de la simpozionul "Aromânii şi Europa". Una dintre "nuanţele" discursului său mi se pare a fi o concluzie: "Există riscul de a trăi un moment naţionalist, în momentul în care toată Europa a renunţat la acest mod de a gîndi!". Festival şi festivism Evenimentele de la "Zilele Culturii Aromâne" au alcătuit pentru presă un program "draconic" de la care unii dintre noi au mai şi chiulit, pentru a se reîmprieteni cu plaja din Mamaia şi cu ultimele zile de vară. Adevăratul motiv nu a fost atît lipsa de interes faţă de evenimente, cît lipsa de atractivitate a acestora. Şi, mai ales, imposibilitatea de a cunoaşte, hai să-i zicem pompos, adevăratul "spirit" aromân. Aveai senzaţia că intri într-un cerc închis în care ei se cunosc între ei, se bucură între ei că vorbesc "pre limba lor", se aplaudă între ei, pentru "realizări şi succese", iar tu nu ai acces la "problemele" lor decît superficial. Mă aşteptam la nişte întîlniri mai puţin protocolare, tocmai pentru a marca "diferenţele" despre care îmi povestea Stelian Damov. Şi la nişte poveşti pe care nu le-am aflat. Revenind la lipsa de atractivitate, într-un moment în care evenimentele sînt gîndite cît mai interactiv, de vină poate au fost şi locurile din Constanţa care au împrumutat ceva din "festivismul" lor: Muzeul de Artă, un cub alb, cu atmosferă de saună în interior şi cu tablouri de Tonitza, prost puse în valoare, Biblioteca judeţeană care părea nevizitată din vremuri străvechi, Teatrul Liric cu plasatoarele ale căror singur job era să-ţi indice toaletele comuniste cu miros pătrunzător de clor şi, dincolo de toate acestea, o mare încă şic, încă atractivă. Am participat la: expoziţia de artă plastică a artiştilor aromâni, unde am văzut nişte "păpîni" înrămaţi şi m-au înduioşat, prezentarea de modă de la Teatrul Liric, haine stilizate cu accente hippie, deloc puse în valoare de către scenă, jumătate din simpozionul "Aromânii şi Europa", de la hotel Iaki, graniţa între Mamaia "muncitorească" şi "cea de lux" (pe deasupra căreia nu trece telegondola), unde prăjiturile cu pepene galben au fost delicioase, şi am stat doar la un sfert din simpozionul "Frumuseţea la aromâni" unde mă aşteptam la imagini, nu la vorbe. Corlu Mari Impresionantă însă a fost "hora mare" de la Eschibaba. Cîteva sute de aromâni adunaţi pe deal, în jurul meselor lungi din lemn, cu acoperiş din stuf, se regăsesc întrebînd de rudele despre care nu mai ştiu nimic, se cunosc abia acum, se salută cu exclamaţii şi chiote. Curînd, sentimentul de "autentic", pe care nu l-am trăit pînă acum la "festivităţi", devine din ce în ce mai acut, împarţi cu ei vinul bun şi sec, adus de la Cernavodă, sticlele de Quick Cola (nu ştiam că mai există o astfel de băutură care îmi reaminteşte de gustul "de molie" al cofetăriilor copilăriei mele), apoi brînza proaspătă, tocana de oaie, la limita suportabilităţii unui ficat cumsecade. Te simţi unul de-al lor. Totul începe paşnic, cu accente de barbecue tipic american, familiile (trei generaţii) socializează pe la mese, în timp ce copiii se joacă nesupravegheaţi pe pajişte, printre picioarele dansatorilor în port tradiţional. "Păpînii", cei trecuţi de nouăzeci, cu chipuri atît de expresive încît nu pot fi redate decît prin imagine, mai mult tac, dar încă mai pot să bea "bini, bini" paharul pînă la fund şi au venit aici, "la distracţie". "Taci, taică, nu dezinforma presa!" - îi dă coate unuia dintre ei aromânul între două vîrste din Constanţa, care nu se atinge de vin pentru că e cu maşina. "Noi am venit aici cu un scop!" - şi îmi recită din nou poezia pe care deja o ştiu pe de rost. Bătrînul ascultă şi se complace din nou în tăcerea lui. Nu-l întreb nimic pentru că nu are nici un rost. Probabil că pentru el nu contează dacă va fi sau nu minoritar. El pur şi simplu există. Poate că la români întreaga petrecere ar fi degenerat într-o beţie generală. La aromâni, a "degenerat" în dans. O horă uriaşă, cu mai multe rînduri care converg spre centru, mai întîi bărbaţii, apoi femeile, la urmă de tot, copiii. Nu se amestecă pentru că "regula" spune: mai întîi bărbatul, apoi femeia. Desigur, nu se mai respectă în societatea modernă decît la horă. Cu ani în urmă, această horă "acoperea" un deal întreg, de la poale pînă la vîrf. Acum poţi doar privi, "conducătorii de grup", în costumele lor Armani, cu toiegele în mîini, dansînd cu o frenezie şi cu o eleganţă aproape şamanică. În rest, doar o bucurie "de clan", vie, nedisimulată. Mi-au dat lacrimile pentru că mi-am amintit, în sfîrşit, o frîntură de poveste. Nu e genul de poveste pe care o căutam, o "aventură". E o poveste personală, trunchiată, pe care probabil că nu o voi descoperi niciodată pe de-a-ntregul. Am găsit-o printre documentele familiei, semnată de bunica mea, în 1991. Şi sună cam aşa: "La sfîrşitul secolului al-XVIII-lea, a sosit în România, în timpul domniei lui Grigore Ghica, un refugiat politic aromân, Ded Gion Luli, din Albania, localitatea Florida (?). Fusese un mare armator. Fiind urmărit pentru ideile sale politice, nu s-a mai reîntors în Albania. Un urmaş al lui, care se numea Dimitrie Diamandi Dedu, a devenit foarte bogat. Toate clădirile şi terenurile din jurul podului Şerban-Vodă erau ale lui, în afară de bani şi alte proprietăţi în Bucureşti şi în mediul rural (moşii). În această perioadă un grec, care se se numea Negroponte, s-a oferit să ia în arendă vămile ţării. I-a trebuit un gir pe care i l-a dat Dimitrie Diamandi Dedu. Grecul la un moment dat a dispărut şi ruda mea a trebuit să plătească girul care a constat într-o sumă foarte mare de bani care i-a diminuat averea. Bunicul meu, Menelas Dedu, magistrat, s-a născut în anul 1875 şi a moştenit moşia din Bolintinul din Vale, case în strada Profesori (Bucureşti), bijuterii, bani şi obiecte de artă. În anul 1904 a murit. Moşia s-a vîndut pentru a face zestre celor două fete şi tatălui meu. Pe parcurs totul s-a pierdut în regimul comunist. Tatăl meu a murit în 1962 şi a fost înmormîntat la Bellu cu ajutorul colegilor mei de serviciu care au contribuit la cheltuielile necesare. Tatăl meu nu mai avea pensie, deoarece regimul comunist ridicase toate pensiile foştilor magistraţi. Maria Victoria Dedu"

Cea mai bună parte din noi jpeg
Iubirea e testul pentru curaj
Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.
Zizi și neantul jpeg
Stradale
Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce șanse are copilul ăsta?
Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.
E cool să postești jpeg
Simțire fără rațiune
„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”
p 20 Minastirea Sfintul Mihail, Kiev WC jpg
Diferite diversităţi religioase
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.
Theodor Pallady jpeg
Religia în școală, o veche poveste
După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
L-am rugat pe Siri (aplicația cu funcție de „asistent personal”) să-mi spună istoria controversatei aplicații TikTok.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.

Adevarul.ro

image
Ce avere are „Lupul de la Rutieră”. Soția sa, fost viceprimar, conduce afaceri prospere la Râșnov
„Lupul de la Rutieră” a fost arestat preventiv pentru 30 de zile. Soția sa a fost viceprimar al orașului Râșnov și conduce afaceri prospere, care le-au permis să cumpere case și terenuri
image
Revelațiile unor unguri în România. „Până la urmă, m-am înșelat în privința Transilvaniei și a lor”
Zsolt și Daniel sunt doi tineri din Ungaria care au vizitat pe rând România și au vorbit despre surprizele pe care le-au avut în momentul în care au ajuns să cunoască români și chiar să-și facă prieteni.
image
Care sunt cele 3 zodii care mint fără nicio remuşcare
Din punct de vedere al horoscopului există zodii care sunt mai mult sau mai puţin predispuse a se regăsi pe lista mincinoşilor.

HIstoria.ro

image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.
image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.