Sat european: Oancea, judeţul Galaţi – finanţare japoneză şi legislaţie „diabolică”

De sărbători, în faţa Primăriei din comuna Oancea, judeţul Galaţi, un Moş Crăciun de mărimea unui om îşi face datoria frenetic: dă din mînă şi urează Merry Christmas!… În curtea aceleiaşi Primării stau, de astă dată nemişcate, nişte utilaje încă fercheşe, pe care scrie: „Donaţie din partea poporului japonez“.
De la primarul Viorel Chiriloaie aflăm că într-unul din pîraiele locale, Ştefan cel Mare îşi spăla rufele. Descendenţa de la Ştefan este, de altfel, marcată printr-o troiţă (construită în 1936, refăcută în 2004 şi inclusă în stema comunei).
Atestarea oficială a localităţii este anul 1521, din vremea lui Ştefăniţă Vodă, dar dovezile arheologice demonstrează o vechime mult mai mare: „avem nişte hrube în comună, dintre care una ce pleacă de la monumentul de lîngă şcoală, unde s-au găsit monede din 1221, pe cînd erau hunii şi tătarii“ (precizează primarul).

Puţină istorie

Comuna a participat la multe alte evenimente istorice importante: „Cînd Antonescu a spus «Vă ordon treceţi Prutul!», pe 22 iunie 1941, războiul a pornit de aici. În acelaşi an, satul a ars complet. În 1944, cînd s-au întors armele, a ars din nou... Toată populaţia a fost evacuată“ (Viorel Chiriloaie).

De altfel, pentru fiecare eveniment la care au participat, cu sfîrşit fericit sau nu, oncenii înalţă cîte un monument. Pe teritoriul comunei există patru monumente, dedicate, printre altele, celor căzuţi în cele două războaie mondiale. Istoria şi raportarea la un trecut idilic par să fie importante: „Înainte de război, comunei i se spunea «picior de Paris». Au fost aici oameni harnici, proprietari, erau în jur de 500 ha de baltă, o mină de aur pentru populaţie. Şi vreo 14 tutungerii. Liceul se făcea la Cahul. Erau vreo 4000-5000 de locuitori“ – povesteşte primarul.

Totul la timpul trecut. După 60 de ani de colectivizare, „care a distrus totul, acum populaţia e îmbătrînită, cei care au plecat să lucreze pe la Combinatul siderurgic din Galaţi nu s-au mai întors. Peste 10% din populaţia comunei e reprezentată de beneficiarii legii 416, a ajutorului minim garantat pentru persoane fără locuri de muncă“ (Viorel Chiriloaie).Din cei 4000-5000 de locuitori de altădată au rămas, în momentul de faţă, 1471. În majoritate români, şi doar cîţiva basarabeni. Sau, mai bine-zis, moldovence măritate aici. Căci un singur lucru nu s-a schimbat pentru Oancea: învecinarea cu Republica Moldova: la Est, rîul Prut, graniţa actuală între România şi Republica Moldova, pe o lungime de 7,5 km; la 7 km, oraşul Cahul…

De aici ar putea ieşi, pe viitor, ceva planuri turistice, povesteşte, cu speranţă, dar şi cu nostalgie, primarul: „Înainte, Prutul era navigabil. Iarna, şlepurile greceşti poposeau la Oancea. Mergea vaporaşul ruşilor cu pionieri. Acum s-a formatat Prutul, nu mai este navigabil, dar cu vase mai mici s-ar putea face ceva turistic: avem 614 km de zonă protejată, toată lunca Prutului. Dar nici acum nu e clarificat statutul ei, nu s-au făcut măsurătorile, proprietarii nu au primit nici o despăgubire“.

Se pare că aproape toate lucrurile din Oancea ies doar pînă la un punct, ca apoi să se blocheze. La fel s-a întîmplat şi cu Merlot-ul local: „Este cineva în comună care are 23 ha de vie nobilă, tehnologie italiană şi care a încercat să refacă Merlot-ul de Oancea, dar nu a reuşit pînă acum. Puţine porţiuni de viţă-de-vie mai există: multe s-au defrişat sau au devenit pîrloagă. Iliescu a fărîmiţat în draci toate aceste sole de vie. Împărţirea de pe vremea lui s-a făcut şi la jumătate de rînd de vie. Ce producţie poţi să ai la aşa ceva?“.

Dacă bălţi nu mai sînt, Prutul nu mai e navigabil, viţa-de-vie s-a fărîmiţat şi nici măcar micul trafic de frontieră, vioi în anii ’90, nu mai e rentabil, mai rămîne ceva care totuşi merge în comună: agricultura. Din păcate, nu pentru toţi locuitorii ei, ci pentru cei care au reuşit să-şi facă ferme (există şapte în Oancea). Astfel, au obţinut subvenţii, cu care şi-au achiziţionat utilaje: „Sînt asociaţii bune, care au în arendă aproape 4000 ha. Producţia nu este grozavă, ci bunicică: porumb, grîu, floarea-soarelui. Există cîştig pentru fermieri, mai ales că îşi încasează şi subvenţia. Dar această bunăstare nu ajunge şi la proprietarii de un hectar-două. Nu ar trebui să se dea subvenţia pe suprafaţă. Ci pe producţie“ – consideră dl Chiriloaie.

Satul european şi japonezii

Tot de agricultură se leagă şi obţinerea titulaturii de sat european. Dar, ca în majoritatea poveştilor oncene, şi aceasta este una pitorească, destul de contorsionată şi… neterminată. Principalii „vinovaţi“ de europenizarea satului sînt… japonezii: „Înainte de a ajunge primar – povesteşte Viorel Chiriloaie – am depus la Ambasada Japoniei un proiecţel, care viza îmbunătăţirea sistemului de irigaţii din zonă. Informaţia a venit din presă, am întocmit după aceea proiectul, care a fost cîştigător pe ţară. Ambasada Japoniei a oferit un grant de 75.000 de euro nerambursabili pentru achiziţionarea unor componente pentru un minisistem de irigaţii. Dat fiind că în 2004 aici era un mic pol al secetei, nu ploua deloc. Şi zona, înainte, era recunoscută ca una cu legumicultură – ferma legumicolă ducea în spate tot CAP-ul.

Ne-am deplasat la ambasadă: dată fiind precizia japonezilor, banii au ajuns în patru zile de pe axa Tokyo-Hamburg-Bucureşti-Galaţi. Sistemul este compus din două motopompe de 80 de cai putere, o instalaţie Raistar de 350 m lungime. Erau 200 de ţevi de irigaţii, care puteau, în final, asamblate, să irige în jur de 300 ha pe an. Dorinţa secretarului 2 al ambasadei era să folosim aceste utilaje obligatoriu pentru o fermă de legume şi nu pentru… viţa-de-vie. A făcut această observaţie, fiindcă, la adunarea generală a locuitorilor comunei – şi o spun cu jenă –, o mare parte din ei erau beţi.

În urma acelui proiect, am cîştigat, am primit banii, am luat utilajele. Dar cu proiectul nu s-a ajuns unde s-a dorit. Fiindcă oamenii sînt reticenţi şi neîncrezători în asemenea prestaţie, nu au bani să-şi plătească irigaţia. Chiar dacă eu am dat exemplu – cultivînd cartofi şi folosind sistemul – ca să vadă că ceea ce e irigat obţine producţie mai mare, nu au făcut la fel. Văzînd că nu se doreşte loco folosirea utilajelor, am ajuns să le închiriem în zonă, chiar pînă la Folteşti. Am irigat la vecini cu preţuri simbolice: 10 lei pe zi. Apoi, în final, le-am scos la vînzare, cu preţuri derizorii, dar nu a venit nimeni să le cumpere. Acum le vedeţi în curtea Primăriei…

Condiţia japonezilor a fost să le folosim un an de la proiect… Le-am folosit chiar şi mai mult. Şi să facem publicitate Ambasadei Japoniei. Ceea ce am făcut. Am pus în faţa Primăriei, pe catarg, un steag al Japoniei…

Avînd acest proiect, cînd s-a lansat concursul cu satele europene, l-am depus şi noi, şi am ajuns în rîndul celor 20 de finalişti. Nu-i de ajuns: deşi România a devenit de atunci ţară europeană, noi tot departe de Europa sîntem. Mai bine zis, aproape că nu au ce ne face europenii nouă. Sîntem diabolici…“

Planurile şi legislaţia „diabolică“

Se pare că „diabolic“ este una dintre vocabulele preferate ale primarului din Oancea. Aceasta nu are neapărat o semnificaţie supranaturală, ci mai curînd una absurdă, privind imposibilitatea de a acţiona: „Oamenii au primit cu speranţă titulatura. Au crezut că o să le aducă ceva material. Dar nu s-a întîmplat aşa. Anul trecut am întocmit un proiect pentru canalizare. Au schimbat regulile, nu l-am mai putut depune, şi am pierdut 3 miliarde… Nu puteam să-l depunem dacă nu aveam autorizaţie pentru alimentarea cu apă. Uitînd că o altă lege spune că este interzisă branşarea la sisteme de alimentare cu apă, dacă nu există canalizare…“Există totuşi şi lucruri concrete care s-au făcut în Oancea: „În 2004-2008 au venit peste 40 de miliarde lei vechi în comună: am refăcut biserica (11 miliarde), şcoala (9 miliarde), grădiniţa (4 miliarde), Biserica din deal, din 1821; s-au făcut cîteva drumuri pietruite şi s-a început alimentarea cu apă a comunei“.

Muzeul, mărgelele şi goblenurile

Şi altele care nu ţin nici de legislaţie, nici de proiecte. Şi, ca atare, nu sînt diabolice…
De pildă, muzeul local, şi el pe cale de înfiinţare. Dar într-un stadiu destul de avansat, cu un sediu care se renovează şi cu obiecte gata adunate de la săteni. Iniţiativa se datorează viceprimarului, Pericle Avădanei. Un om hotărît, care „de mic copil“ a ştiut două lucuri: 1) că vrea să picteze, „de toate“, de la flori la portrete – ceea ce face în momentul de faţă; şi 2) că va realiza un muzeu local: „Acum patru ani, am început să adun obiecte, în locuinţa mea personală. Avem acolo o fotă şi o ie – pe viu grai cel care a adus-o a zis că e de 200 de ani. O cămaşă ţărănească. Avem icoane pe lemn, de peste 200-300 de ani. În prima cameră – obiecte de război – trei căşti de soldaţi germani, nişte scrisori din lagăr ale unui om de la noi care a decedat acolo; o puşcă mitralieră dintr-o fîntînă părăsită, şi un număr de identificare ce se punea la gîtul fiecărui soldat german; un obuz, o schijă… Am adus şi o comisie de evaluare să ne spună ce păstrăm şi ce nu: în afară de un prosop despre care au zis că este făcut în fabrică şi de un ceas, le-au aprobat pe toate“.

Viorel Checicheş, fostul preot local (pînă prin 2000) a ajuns aici „în 1975, toamna: eram repartizat în Rogojeni, comuna învecinată, dar, după un timp, episcopul mi-a dat şi Oancea, cu condiţia să mă apuc de repararea bisericii de jos. Din 1913. Aceasta era folosită ca depozit de grîu, porumb…“Părintele a reparat biserica şi a rămas aici o viaţă. Despre comunitatea oncenilor vorbeşte frumos. Spune că veneau la biserică, poate chiar mai mult decît acum, cînd se dau atîtea slujbe religioase la televizor, şi pe vremea lui Ceauşescu. Şi că el îi mai ajuta, pe atunci, să-şi facă rost de un litru de ulei sau un kilogram de măsline pentru parastase – de la un prieten care lucra la Securitate. Şi că nu le percepea decît taxe foarte mici sau deloc, pentru aceste botezuri sau înmormîntări.

Şi părintele se gîndeşte la o întreprindere familială. Mai ales că doamna preoteasă, fostă învăţătoare şi specialistă în lucru manual, înşiră mărgele şi coase goblenuri pe bandă rulantă. Spre deosebire de Penelopa, nimic din ce face ea (avîndu-l şi pe părinte alături) nu se destramă, ci, dimpotrivă, se adună: „Facem mărgele înşirate pe aţe din nailon de 0,20, ca să intre prin urechile acului. Le luăm de unde putem: Chişinău, Moscova, că la noi sînt grozav de scumpe. Modelele sînt din imaginaţie. Avem cîteva sute, dacă nu mii, făcute aşa. Poate fiică-mea mai mare o să-şi facă o societate, că e profesoară. Soţia, ca să le poată vinde, are nevoie de autorizaţie. Pentru asta trebuie să meargă la Galaţi ca să facă nişte examinări. Ei trebuie să-i facă examinări, ea care a predat lucru manual la şcoală, fiind învăţătoare?

Într-un şirag intră cam patru plicuri de mărgele şi 7 m de nailon de 0,20. Ca să-l faci, îţi trebuie o zi şi ceva. Fără vreo 30, 35 lei nu ar renta…
 Pe urmă am început goblenurile: avem peste 50 din astea, şi mari, frumoase… Ne întrebau oamenii: dar pe partea cealaltă se vede? Unul din ăsta îţi ia cîteva luni să-l faci. La 1 cm pătrat sînt 200 de împunsături: cu una te duci încolo, cu alta dincolo… Coana preoteasă stătea noaptea pînă pe la 1-2 şi lucra.“

Părintele şi familia lui se integrează în mentalitatea onceană: lucruri foarte frumoase şi uneori grele, începute, dar care mai au puţin pînă să fie finalizate. Cînd am plecat de acolo, tot aşa s-a întîmplat şi cu ninsoarea: era cît pe ce să rămînem înzăpeziţi pentru că ningea temeinic… Dar nu a fost cazul…