Sărata Monteoru
- în căutarea farmecului pierdut - Povesteam în numărul trecut că Amara e încă plină de amărăciuni, în ciuda importantei resurse naturale: nămolul organic de pe fundul lacului pe ale cărui maluri a fost înfiinţată staţiunea. În schimb, cale de o oră şi ceva mai la nord-vest, în judeţul Buzău, la circa o sută de kilometri de Amara, staţiunea Sărata Monteoru a început să-şi recapete, în ultimii ani, cîte ceva din atractivitatea de altădată. E gospodărită de propriii locuitori şi de cei care au cumpărat hoteluri şi baze de tratament, pentru că Primăria nu pare nici în acest caz să fi făcut mare lucru. Pensiunile colorate şi necazurile proprietarilor Şoseaua monotonă de cîmpie din marginea Buzăului se strecoară brusc printre dealuri şi, după cîteva şerpuiri, decorul se schimbă complet. Intri într-o mică depresiune subcarpatică, înconjurată de dealuri împădurite, ca un amfiteatru, pe cuprinsul căruia sînt presărate căsuţe colorate. Multe dintre ele se dovedesc a fi pensiuni cu nume exotice. "Caprice" pare un vechi han renovat, cu piscină pe terasa superioară a unei grădini cu gazon impecabil. Nelalocul lui e doar afişul prin care turiştii sînt avertizaţi să nu-şi instaleze şezlongurile pe gazon (dar unde?). Oricum, iarna, piscina e goală, iar turiştii vin probabil doar de sărbători. Vizavi e o altă pensiune, ciclamen la culoare, cu numele "Casablanca", lungă, fără etaj şi cu mai multe uşi care dau direct în curte. O pisică albă cu coada neagră stă tolănită pe trepte. Din spatele unui garaj apare proprietarul în haine de lucru. Îl cheamă Nelu Moroianu şi se arată deschis la vorbă. A fost mecanic la fabrica de mase plastice din Buzău pînă în 1991, cînd s-a gîndit să-şi facă o pensiune. Se plînge de autorităţile locale care nu au asfaltat niciodată podul de pe pîrîul Sărata (pe care măcăne raţele), pod pe care încă se mai vede noroiul de la inundaţiile de acum cîţiva ani. Gropile în asfalt sînt astupate doar cînd ei, proprietarii de pe strada de dincolo de pod, dau peşcheşuri asfaltagiilor care uneori mai apar prin localitate. Marele necaz al lui Nelu Moroianu e însă altul: turiştii nu mai vin în număr aşa de mare sau vin şi pleacă mai repede decît în anii trecuţi, din pricina calităţii proaste a apei din ştrandul staţiunii. "Nora lui Văcăroiu a preluat complexul şi bagă apă fără destulă sare. Astă-vară turiştii au fost foarte nemulţumiţi. Ea aşteaptă acum fonduri europene, nu investeşte nimic, face doar ce vrea, şi noi n-avem nici o putere. Ei sînt la putere. Iar lumea care vine să stea aici e interesată în mod special de ştrandul cu apă cloro-sodică, pe el se bazează întregul turism din Sărata Monteoru. În plus, cînd au venit ăştia la complex, au pus nişte preţuri exorbitante. O bere era 8 lei. La căsuţele de la camping nu li se oferă turiştilor nici lenjerie, nici altceva. Ce să mai zicem..." Cum fiecare staţiune îşi are legendele ei, legate de demnitari (chiar şi Ion Iliescu are mult mai multe case decît îşi imaginează), am insistat cu întrebările, iar în cele din urmă am aflat că "nora lui Văcăroiu" nu e chiar noră, ci doar iubita fiului acestuia şi că are o legătură cu firma Tomini din Constanţa, care a preluat complexul. Pe de altă parte, proprietarul firmei respective (a cărei principală activitate este recuperarea fierului vechi) este un om de afaceri grec. Pornind de la aceste date, presa a titrat, la vremea respectivă, că "familia lui Văcăroiu a cumpărat Sărata Monteoru". Localnicii ştiu toate astea din presă. Vechii boieri Un alt comerciant grec, Grigore Stavri, devenit ulterior Monteoru, a fost cel care a înfiinţat (în 1885) staţiunea care-i poartă numele şi pe care o dorea un fel de nou Karlovy Vary. Urmaşii săi au cerut statului retrocedarea unor terenuri şi imobile care au aparţinut familiei. Le-au recîştigat parţial - conacul care fusese transformat în tabără de copii, capela (construită de un arhitect german la începutul secolului trecut) şi nişte terenuri împădurite. Nu mai există însă nici parcul englezesc, nici impunătoarele hoteluri şi cazinoul construite de Grigore Monteoru (care avea şi o statuie în faţa cazinoului): au fost demolate în timpul regimului comunist. În locul lor au fost construite hoteluri pentru ţărănime. Asta e însă o altă poveste. Tot familiei Monteoru au aparţinut şi exploatările petroliere din zonă cu celebra mină de petrol, un interesant sistem de exploatare a ţiţeiului în galerii care încă funcţionează. Se spune că în Europa nu sînt decît două asemenea mine. Investiţiile noi Pe o peluză de lîngă gardul complexului "achiziţionat" de "nora" demnitarului, un afiş interzice călcatul pe iarbă, sub ameninţarea amezii între 500 şi 1500 de lei, iar mai jos scrie că e vorba de o proprietate privată. Adică te amendează proprietarul? Grecul ăla nou? Sau îţi dă amendă statul (Curtea de Conturi?) în numele proprietarului? Între cele două hoteluri aflate în aceeaşi curte, ca un şir de furnici, mai multe femei cară scaune cu spătar înalt, tapiţate cu piele neagră. Le mută dintr-o sală în alta, în vederea marii petreceri de revelion. După ultima serie de tratament va urma turismul de sărbători. O administratoare se oferă să-mi prezinte hotelurile cu restaurantele, camerele şi bazele lor de tratament. Îmi spune că atunci cînd le-au luat în primire ploua înăuntru. Acum sînt renovate şi zugrăvite, pline de noi arcade şi plante de interior. Grădinile sînt ornate cu statuete şi beculeţe. Unul dintre restaurante pare chiar foarte şic, iar camerele sînt cochete. Una costă, în medie, un milion de lei pe noapte. (Nu se confirmă acuzaţiile concurenţei de la pensiuni.) Ştrandul nou e la doi paşi, iar administratoarea recunoaşte că mai are nevoie de oarecare îmbunătăţiri. Bazinele vechi sînt dezafectate şi prin ele cotrobăie cîinii vagabonzi. Turism şi nămol gratis În vecinătate există un al treilea hotel, - "Ceres" - aflat încă în administrarea Ministerului Muncii. Nu mai e doar pentru ţărani, cum era odată - îmi spune directorul Sorin Condrache -, ci pentru orice fel de pensionari sau salariaţi cu lefuri mici. Preţul e standard, ca şi la Amara şi în alte staţiuni: 13 milioane, tratament, cazare şi masă pentru 18 zile. Unii îl plătesc compensat pe jumătate. Hotelul e aproape plin într-o perioadă total nepropice turismului. E ultima serie din an, înainte de pauza de o lună care se face în fiecare iarnă. Vorbind despre necazurile turismului din România, directorul îmi aminteşte că e mare criză de bucătari şi de personal calificat în turism şi că mentalitatea amortizării investiţiilor pe termen scurt e cît se poate de păguboasă. Spune că, spre deosebire de hotelurile privatizate, complexul pe care îl administrează nu se bazează doar pe turismul de week-end. Totuşi, în opinia lui, acest fel de turism, de week-end, ar trebui încurajat. Zona e plină de locuri care pot fi vizitate şi, dacă s-ar termina drumul peste dealuri, spre Măgura, s-ar face şi legătura directă cu drumul de Buzău care duce la Vulcanii Noroioşi sau la aşezările rupestre şi Muzeul Chihlimbarului. În apropiere mai sînt şi siturile arheologice pentru cultura Monteoru din epoca bronzului. În plus, la Sărata, cura cu ape sărate poate fi completată cu tratamente pe bază de nămol sulfuros (care nu costă precum cel din Amara şi poate fi găsit gratis la nişte izvoare aflate în pădure, pe un deal din apropiere). Există în zonă şi un izvor a cărui apă ajută la tratarea unor boli gastrice. "Unii însă - spune domnul Condrache - beau cîte doi litri dintr-odată şi peste o oră se miră de ce nu s-au vindecat definitiv. Alţii laudă calităţile nămolului, deşi nu le-a recomandat nimeni să-l folosească. Ăsta e un revers al gratuităţii, au acces la el oameni cărora nu le e de nici un folos. Îşi dau cu el pe corp doar ca să se obişnuiască cu pămîntul." Primăria În centrul comunei Merei, e o construcţie nouă pătrăţoasă, cu etaj, vopsită într-un cărămiziu-portocaliu, de-a dreptul nesărată şi în nici un fel asortată cu restul comunei. E Primăria de care aparţine şi staţiunea. Monument al noului concept de bunăstare publică rurală, falnicul imobil îşi are reversul în casa părăsită de pe cealaltă parte a uliţei care se află în plin proces de surpare, ca o exemplificare a efectelor neclarificării drepturilor de proprietate postcomuniste. Tot acolo am văzut pentru prima dată şi un Aro din acela lung (şi galben) pentru transportul elevilor la şcoală, din zone mai greu accesibile (fabricat prin controversatul program de susţinere a societăţii Aro, inventat de Guvernul Năstase). Am străbătut în sus şi-n jos vastele culoare ale Primăriei, fără să-i găsesc nici pe primar, nici pe viceprimar şi nici pe secretar (cele trei personalităţi ale oricărei primării din mediul rural). Uşile albe de termopan ale birourilor lor erau închise, iar singurii doi angajaţi pe care i-am găsit în încăperea registraturii nu au reuşit să-mi ofere un număr de telefon mobil sau să intermedieze o întîlnire într-un termen cît de cît util. În timp ce parlamentam cu ei, pe marele ecran al unui televizor cu plasmă se desfăşura o telenovelă supercolorată. Am presupus că în fiecare încăpere a Primăriei există cîte un asemenea televizor, plătit eventual din banii de impozite locale sau, de ce nu, din fonduri europene destinate reformării şi modernizării administraţiei locale. Aş fi vrut să-l întreb pe primar, pe vice sau pe secretar unde vor să construiască acea pîrtie de schi menţionată ca proiect pe site-ul instituţiei lor. Am aflat de la localnici că ar fi vorba de un "proiect de-a dreptul electoral", pentru că prin zonă ninge destul de rar şi în cantităţi mici...
