România are nevoie de încrederea românilor

Încrederea este cuvîntul magic în economie. Ce poate fi mai simplu decît să faci o afacere "pe vorbe", adică printr-o strîngere de mînă. O "înţelegere între gentlemeni" a fost, probabil, cel mai onorabil fel cu putinţă în care s-au putut face afaceri. Capitalismul s-a schimbat. Astăzi, aproape nicăieri în lume, "înţelegerile verbale" nu mai stau la baza afacerilor. Contractele, clauzele punitive, paragrafele scrise cu litere minuscule şi o cohortă de avocaţi sunt ingrediente nelipsite din mediul economic. Tranziţia românească a erodat serios încrederea populaţiei în mecanismele economiei. În ultimii 16 ani, am văzut cu ochii noştri un registru complet de şmecherii economice şi financiare. Nu a lipsit aproape nimic. Credite primite şi nerambursate, bănci care intră în faliment, fonduri mutuale în colaps, investitori care au cumpărat întreprinderi doar pentru a da un tun, licitaţii trucate, oameni de afaceri care au crescut din cauza legăturilor politice, fonduri europene furate sau personaje care s-au îmbogăţit peste noapte. Pentru ca tabloul să fie complet, am asistat cu perplexitate la situaţii în care prietenii sau familii s-au destrămat din cauza afacerilor. Abominabilul din aceste despărţiri s-a îndulcit într-o zicală care a scuzat orice samavolnicie. S-a spus că "banul este ochiul dracului" şi cu asta s-au alinat toate conştiinţele atinse de microbul neîncrederii. După 1989, economia românească a fost bolnavă de lipsă de încredere. Românii şi-au pierdut încrederea în moneda naţională. În numai cîţiva ani, leul românesc a ajuns să se devalorizeze de la cîteva zeci la cîteva zeci de mii de unităţi faţă de dolarul american. Inflaţia a umilit leul şi a uns valuta ca regină a tranzacţiilor. Chiar dacă, oficial, plăţile se făceau în lei, informal, contractele şi preţurile erau gîndite în valută. Au apărut chiar companii care au afişat preţurile direct în valută. Astăzi, moneda naţională trebuie să lupte cu neîncrederea de care a suferit în ultimii ani. O cifră a inflaţiei mai mică, denominarea leului şi, absolut surprinzător, întărirea monedei naţionale în raport cu valutele fac ca leul să fie tot mai interesant pentru cei care se obişnuiseră să-şi raporteze preţurile la valută. De asemenea, leul este tot mai atractiv cînd vine vorba de economisire sau de negocierea salariilor. Românii îşi recapătă, cu greu, încrederea în moneda naţională. Şi, culmea ironiei, atunci cînd vor avea din nou încredere în leu, acesta va fi înlocuit de moneda europeană. Vom avea, probabil, o despărţire plină de nostalgie. Există încă multă neîncredere în contractul social. Conform sondajelor, doar jumătate dintre români au încredere în manageri. Mai exact, managerii se află la acelaşi nivel cu politicienii. De ce s-a ajuns aici? România a traversat o tranziţie dureroasă. Salariaţii s-au văzut puşi pe lista celor disponibilizaţi, au mirosit căpuşele care au supt multă vreme întreprinderile cu capital de stat, au simţit pe propria piele falimentul unor companii. Au existat manageri incompetenţi (care nu au reuşit să restructureze întreprinderile pe care le conduceau) sau incorecţi (de exemplu, nu au plătit contribuţiile pentru asigurări sociale ale angajaţilor). La rîndul lor însă, managerii au acuzat, nu de puţine ori, mentalitatea muncitorului român. Hoţi, leneşi, cu prea puţin simţ de răspundere, i-au caracterizat managerii pe salariaţi. Apelul la sondajele de opinie este din nou edificator. Românii îşi doresc de mulţi ani un loc de muncă sigur şi bine plătit. Ceea ce nici capitalismul european cu tradiţie nu poate să ofere, darămite România. Mulţi ani după 1989, lozinca "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc" a asigurat compromisul perfect într-o economie încă puternic dominată de capitalul de stat. Astăzi, lucrurile încep să se schimbe. Privatizarea, stilul de lucru al marilor companii şi regulile Uniunii Europene tind să modifice raportul dintre forţa de muncă şi manageri. Salariul mediu a crescut în toate ramurile economiei naţionale, dar a fost tot mai legat de performanţele companiei. Doar că această schimbare a costat economia românească pierderea a două milioane de salariaţi, adică exact cei care şi-au găsit de lucru în străinătate şi nu în ţară. Românii nu au încă încredere în instituţiile capitalismului. Doar o treime au încredere în bănci. Bursa de valori este în continuare o instituţie exotică. Cărţile de plată au cîştigat teren, dar ele rămîn un fel de recipient prin care trec banii în ziua de salariu, fiind scoşi repede şi puşi sub salteaua de acasă. Instituţia creditului pare a fi devenit un sport naţional, dar prea puţini dintre beneficiari, cuprinşi de frenezia cumpărăturilor, au mai ajuns să se uite la costurile pe care le presupun aceste credite şi eventual se gîndesc să preseze băncile pentru a fi cît mai transparente cu condiţiile de creditare şi cu costurile ascunse. Nu-i mai puţin adevărat că bancherii, tîrşîiţi în ale finanţelor, au profitat de apetitul pantagruelic pentru consum. Un exemplu poate fi elocvent. Cu ceva timp în urmă, într-un autocar care venea din Occident, au fost găsiţi şi confiscaţi 100.000 de euro. Erau banii unor români care lucrează în afara ţării, pe care ei îi trimiteau rudelor, prin şofer sau prin vecini. Românii au mai puţină încredere în firmele de transfer rapid al banilor (pînă la un punct, putem înţelege acest lucru dacă ne uităm la comisioanele jecmănitoare practicate de cele mai multe dintre aceste companii) şi mai multă în şoferul autobuzului. Românii nu au încredere în produsele fabricate în România. Dacă sunt puşi să aleagă între o marcă neaoşă şi una străină, totdeauna o vor trata cu prejudecată pe cea autohtonă. Este trist că se preferă roşia din Turcia, tricoul din China, florile olandeze sau brînza grecească. Este însă la fel de adevărat că oferta de produse made in Romania este de multe ori slabă calitativ, mărcile autohtone nu sunt susţinute (evident, cu unele excepţii) şi nimeni nu a gîndit un program serios şi coerent care să promoveze produsele româneşti în propria ţară. Un gest pe care alte economii nu se sfiesc deloc să-l facă. În ce avem încredere? În case şi în terenuri. Înainte de a încerca o mică afacere, cei mai mulţi dintre români se gîndesc să cumpere bunuri imobiliare. Într-o economie, încrederea poate fi mai mult decît un cuvînt magic. Poate fi un element-cheie. Încrederea este un pariu care are ca miză viitorul. În numele încrederii, consumatorii cumpără mai multe bunuri, făcînd economia să crească, în numele încrederii, investitorii îşi plasează banii în afaceri. Încrederea face mai mult decît un plan de afaceri impecabil şi decît cei mai buni avocaţi. Încrederea îl face pe cumpărător să aleagă o marfă din raft. Încrederea vine din suflet, nu doar din creier şi de aceea poate fi impulsul care să creeze un viitor atunci cînd raţiunea spune că nu mai există nici unul. Economia românească are nevoie de încrederea românilor.