Preotul, primarul și Poiana cu tei

- Europa rurală -

Preotul poartă un tricou albastru, pe care scrie „Sindicatul Impact“. N-are însă nici o legătură cu vreun sindicat. Fie el impact sau neimpact. L-a luat cu doar 5 lei de la un butic din sat, şi-l foloseşte aşa, uneori, la munca de zi cu zi. „Asta-mi mai lipsea, să fiu şi într-un sindicat!“ – spune, mucalit, în timp ce ne dă mîna. Preotul, paroh la Grintieş, este „multilateral“ – vorba sătenilor – „de la agricultură la contabilitate“. „E un preot deosebit, se implică şi pe partea profesională, dar şi a comunităţii“ – spune cineva, căutînd să-şi aleagă cuvintele, căci vorbeşte de părinte. A accesat fonduri europene, a întemeiat chiar un cor, aducînd un profesor care i-a şcolit pe sătenii cu har de glas, timp de trei ani, „cît durează de fapt Conservatorul“ – povesteşte altcineva zîmbind, completat de un al treilea entuziast care zice că preotul „a băgat «fiorul de spirit comunitar» în întreaga zonă“.  

Preotul Dumitru Pintilie este localnic: „aici m-am născut şi am crescut şi m-am format ca om“ – spune, cu modestie, căci preotul este tînăr şi entuziast şi are pe faţă acea smerenie dulce a omului care tace şi face.  „Ne-a ajutat însă că am tras cu ochiul şi pe la vecini, în Poiana Teiului, am văzut acolo că, dacă oamenii vor, lucrurile chiar se fac. Şi cei de-acolo ne-au sprijinit mult, mai cu un sfat, mai cu un telefon...“ Pentru că aşa se înţelege europenizarea prin părţile Bicazului: dacă te dezvolţi doar tu, nu poţi face multe, dacă însă creşte toată zona, toată lumea are de cîştigat. „Oamenii vor gîndi altfel după ce trec printr-un proiect, sînt mai organizaţi, mai receptivi la nou, mai entuziasmaţi.“ 

În Grintieş a fost cel mai mare proiect de aducţiune de apă din ţară cu bani europeni, prinzînd „pe ultima sută de metri“ finanţare. 

„Problemele au apărut la noi din dorinţa de a face bine la toată comunitatea. Adică finanţarea nu prindea tot satul, fondurile erau limitate, iar calculul proiectantului prindea forţa de muncă, captarea, rezervoarele, şi distribuţia ajungea doar pe o porţiune redusă. Dar poţi ajunge la mijlocul satului şi să le spui celorlalţi că pînă aici ajunge ţeava? N-am vrut şi nici nu puteam să-i las de izbelişte, aşa că am găsit cea mai bună modalitate: i-am scos pe toţi la treabă!“ Şi, reducînd astfel costurile muncitorilor, banii au ajuns pentru infrastructură în tot satul. „Văzînd lucruri complicate, omul îşi pune întrebări. Punîndu-şi întrebări, caută şi răspunsuri. Şi dacă le caută, le vede cu ochii lui, simple şi fireşti, şi iese din amorţeala tipică acestei perioade“ – spune preotul, adăugînd că, după proiectul cu apa, „mentalitatea nu s-a schimbat ea peste noapte, nici nu se putea, dar cu optica a mai mers...“. 

Ni se mai spune, iar preotul încuviinţează modest, ca şi cum încă nu ar fi de ajuns, că pe lîngă proiectele europene din sat, pe lîngă implicarea în viaţa socială a oamenilor, pe lîngă toate astea, mai este şi preşedintele unui ONG care militează pentru promovarea agriculturii în zona montană. Dacă îl lauzi şi te minunezi de energia lui, preotul de la Grintieş o să-ţi spună, jenat, că „aşa trebuie să fie“. Dacă însă îl întrebi: Şi acum ce veţi face? va deveni serios, iar pe un ton moderat de grav va începe să-ţi înşire legislaţie, proiecte, idei de a scoate zona din sărăcie – „ar trebui să ne axăm pe creşterea animalelor de rasă. Pentru asta însă trebuie umblat la rasă, trebuie îmbunătăţită. Aici în zonă nu putem ţine vacile de lapte, pentru că sînt foarte pretenţioase la climă. Şi costurile enorme, trebuie adus furaj din zona de şes“... 

...Întreb, cu drag, cum a învăţat totuşi să facă toate aceste proiecte? Simplu, spune, uşor mirat de întrebare. Studiind.  

Poiana Teiului 

Primarul din Poiana Teiului este medic veterinar. Nu l-a interesat de fapt niciodată politica. Nu a candidat pentru posturi de consilier sau pentru alte posturi în Primărie. N-a vrut să se lege la cap cu toată pînza de păienjeniş. Cu toate acestea – după cum mărturiseşte – „au fost nişte aspecte“ care l-au convins să se implice. „Am văzut cum diverse fonduri sînt cheltuite aiurea, cum lucruri prioritare sînt lăsate deoparte, şi altele – care vizează un număr restrîns de oameni – au cîştig de cauză. Ceea ce nu era normal.“ Aşa că, vorbind cu unul, cu altul, s-a întîmplat ca oamenii să-l împingă de la spate, să candideze pentru ei. A făcut-o şi a cîştigat. De trei ori la rînd. În timpul mandatelor, în sat s-a făcut ce nu se făcuse pînă atunci: îmbunătăţirea infrastructurii, refacerea malurilor, a podeţelor, a drumului comunal. Pe de altă parte, s-au realizat şi alimentarea cu apă, reabilitarea unei şcoli (al cărei acoperiş stătea să cadă) şi înfiinţarea unei farmacii – iar lucruri ce pînă atunci păreau că se întîmplă doar la alţii, au prins viaţă şi în Poiana Teiului.  

Îl văd oamenii ca pe un... formator de opinie? Petru Baia răspunde, cu modestie, că aşa ceva e „cuvînt prea mare“, justificînd interacţiunea cu ceilalţi, în primul rînd prin meseria lui. „Aveam tangenţă cu absolut fiecare gospodărie, îi cunoşteam pe toţi. În discuţii, omul spune ce-l doare, ce i-ar trebui.“  Dar abia ajuns la Primărie a început de fapt lupta. Birocraţie, căutare de fonduri, căutare de sponsori. Şi oricît nu i-ar plăcea să se plîngă de bani, n-are ce face cînd vede că proiectele bune de aici rămîn totuşi pe lista de aşteptare, din lipsa finanţărilor. 

Majoritatea eşecurilor din regiune, spune, sînt legate de bani. Sau mai bine zis de absenţa lor. „Pas cu pas – cum zice englezul – încercăm să ne apropiem şi noi de structura europeană, în ceea ce priveşte infrastructura, educaţia, sănătatea... dar toate astea necesită fonduri serioase.“ 

Pe acolo oamenii sînt săraci, şi în afară de economia forestieră, singura resursă de venit, nu prea găsesc de lucru. Agricultură nu prea au cum, clima şi relieful nu permit. Înainte de Revoluţie era cu totul altfel. Marea parte a tinerilor lucrau în mină şi aveau asigurat un trai decent. „Munţii ăştia sînt încă plini de uraniu. Piaţa mondială cere uraniu. Nu ştiu de ce le-au închis. Acum, să le redeschizi, trebuie băgate sume enorme. La Grintieş, de exemplu, e cel mai bun zăcămînt de uraniu din întreaga Europă. Şi poate doar în Canada mai găseşti calitatea asta. Numai că ştiţi cum e... acum intră tot felul de ONG-uri de protecţia mediului, pe felie... ONG-urile astea care se implică ele în toate domeniile...“ Şi mai are un of primarul: criza mondială care i-a aruncat „între ciocan şi nicovală. Spre deosebire de fondurile europene unde semnezi contract cu finanţatorul, cele de la bugetul de stat vin în tranşe prin Hotărîre de Guvern. Dacă fondurile se blochează, constructorul te dă pe tine în judecată, şi tu n-ai contract cu finanţatorul, n-ai pe cine trage la răspundere.“  Şi totuşi, intrat în pînza păinejenişului birocratic, întreb dacă mai are timp să fie şi veterinar. „Asta e musai. De aici am început. Asta e meseria, asta faci. Că sînt primar nu înseamnă că uit să fiu veterinar. Omul te cunoaşte, îţi e vecin, are nevoie de tine. N-ai cum să-l refuzi.“  

Satul european 

Poiana Teiului e „sat european“. Scrie la intrare, pe indicatorul primit cu mare fast în 2007.  Zona montană aflată în partea de N-V a judeţului Neamţ, pe cursul inferior al rîului Bistriţa, este una dintre cele mai întinse localităţi din judeţ, fiind şi punctul de intersecţie între Ardeal-Moldova şi Bucovina.  Drumul iniţial către localitate era un drum stabil, de sute de ani, despre care localnicii spun că ar fi fost şi mai scurt. Cînd s-a făcut însă lacul, prin anii ’60, şi au început şoseaua nouă, terenul n-a mai fost tasat, iar influenţa lacului, a cărui cotă variază, pune mare presiune asupra drumului, influenţînd solul din preajmă. Aşa se produc pe aici destul de multe alunecări de teren.  În zonă, deşi peisaj de nedescris, sînt doar trei pensiuni funcţionale şi un motel în construcţie (o construcţie oprită din cauza crizei).  

Turiştii sînt în special români, care vin, ori pentru cîteva zile, ori să-şi petreacă sărbătorile. Străinii, mai vin şi ei, dar nu se şi cazează, preferînd cortul. Aflu că, pînă la Revoluţie, raftingul era atracţia principală a turiştilor străini, în special polonezii care veneau cu autocarele pînă la Vatra Dornei, şi campau aici, pe malul lacului, cu corturile. De ce a dispărut? De ce nu există? Mi se dă acelaşi răspuns: trebuie să se ocupe cineva, trebuie să ai dotări, trebuie să faci promovare... pe scurt, trebuie bani. 

În prezent traseul e frecventat de motociclişti nemţi şi unguri. De cazat, nu „servesc“ însă pensiunile locale, stau la cort şi „se spală în Bistriţa“. Dar, localnicii toţi spun despre ei că... „jos pălăria“, fac curăţenie şi, la plecare, parcă e niţel mai curat chiar decît înainte.  

La Răcneală 

Noi n-am campat, ci am tras la una dintre pensiunile din localitate. Un conac mare, camere spaţioase şi aerisite, cu tavanul puţin cam jos şi spaţii puţin cam prea goale.  Goale de-a dreptul erau şi frigiderul, şi cămara, adică, deşi ajunşi pe înserat, deşi anunţaţi din timp, cu camere rezervate, la pensiune nu ne aştepta nici un fel de posibilitate de mîncare. Doar o îndrumare pesimistă şi cam plictisită: „Duceţi-vă la viaduct! Poate-acolo...“ 

Ne-am lăsat bagajele, ne-am suit din nou în maşină şi am pornit, înfometaţi şi obosiţi, înspre „poate-acolo“. Am ajuns pe lîngă nişte terase ponosite şi închise, unde la un ghişeu de fast-food (singura parte funcţională a unicului restaurant – închis de la 8 seara!) aşteptau, aliniaţi: o vînzătoare rumenă, un pui fript care trăgea să moară şi cîţiva negri mititei. Cum la foame nu faci fiţe, am luat puiul muribund, cîţiva mici dintre cei mai puţin trişti, şi un sos galben din care vînzătoarea rumenă punea cu o zgîrcenie neînţeleasă (la cum arăta muştarul, ai fi zis că abia aşteaptă să scape de el). Dintr-odată însă, în timp ce înghiţeam resemnaţi carnea îndoielnică, am văzut cum, de undeva, de „sus“, vine un lighean plin cu pulpe proaspete de pui. Am întrebat vînzătoarea (care se şi repezise să le pună pe grătar): „da’ nouă de ce nu ne-aţi spus?“. Răspunsul, precipitat, defensiv, aproape piţigăiat de indignare rezuma cumva o întreagă stare naţională: „Da io de un’ să ştiu?“. 

Am privit, în consecinţă, trufandalele de pe grătar, cu micul mort în gît. Şi n-am putut să-mi înfrînez gustul amar. Deşi sînt locuri în România unde entuziasm există, oameni – care să se zbată şi să fie dispuşi să tragă o întreagă comunitate înainte – există, deşi peisajul există ca o raritate de care îţi e aproape jenă că nu profiţi, abilitatea de a face turism la noi, de a vorbi şi de a primi un client, nu numai că nu există, dar ea nici nu pare a fi mimată. Un client nu e un cîştig enorm imediat, iar ideea de profit pe termen lung pare că nu a călcat încă pragul mentalităţii. 

Pînă la urmă, din zona european-rurală a Bicazului rămîi în minte cu cîţiva oameni, care îţi înseninează sufletul, cu peisajul şi poveştile, dar şi cu multe amintiri fabricate despre ce ar putea exista aici. Amintiri care îţi vin la terasa unui fast-food cu mici morţi, denumit, din cîte am înţeles: La Răcneală!