Piaţa Obor moare şi se predă
Mănînc mici şi beau bere într-una dintre cele două terase rămase neatinse din ceea ce a fost altădată Piaţa Obor. Fum, căldura unui acoperiş de tablă, arome amoniacale de sudoare omenească şi încă ceva greu de definit, acel "miros de piaţă românească" de care pomenea antropologul francez Claude Karnoouh la începutul cărţii sale, Românii, tipologie şi mentalităţi. Un ţigan tînăr îmi cere să ia loc la masa mea. Pare a fi un om mulţumit. Mustăţile de la ceapa verde ies rîzînd din sacoşele uzate de plastic pe care le poartă. Intrăm repede în vorbă " deh, cîrciuma de Obor dezleagă limba şi şterge bariera socială. Lucrează pe un şantier din apropiere. "Am dat o fuguţă pînă la Obor să fac piaţa la copii" " îmi spune, tihnit de berea recea din halbă. De masa noastră se apropie un vînzător ambulant de şosete de plastic. "Şase la zece lei, şase la zece lei" " strigă acesta cu glas puternic, dînd ocol meselor din plastic cîndva alb. Şosetele de plastic ieftin cu un desen viperin se iţesc din buzunarele omului, din mîneci, din sacul de pînză ieftină pe care-l poartă pe umăr. Un om-şosetă. Începe negocierea. Cumpărătorul fumează fără tulburare şi soarbe liniştiti din bere. Omul-şosetă simte că, de data aceasta, va vinde ceva. Şapte la zece lei. Opt la zece lei! Nouă la zece lei! Zece la zece lei! Vocea are un crescendo insuportabil, marketing de Obor, bătălie de priviri între cei doi ca în westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone. Cînd simte că nimic nu se mai poate întîmpla, constructorul meu trage cu gesturi molcome un bilet obosit de 10 lei dintr-un portmoneu de piele neagră, albit pe margini de atîta purtat, şi-l întinde nonşalant vînzătorului de şosete. "Iau una pe zi la şantier, apoi le arunc." Aruncă şi mucul de ţigară şi pleacă, sub privirile rele ale comerciantului ambulant, care simte că a făcut o "afacere" păguboasă doar de dragul artei comerţului. Talciocul muribund Dincolo de gardul de tablă, resturile falnicului talcioc din Obor. Obiectele sînt atît de puţine şi de sărace încît par sustrase din recuzita unui film despre mizerabila viaţă din favelele braziliene. Trei roţi de plastic, provenind de la faimoasele basculante-jucărie, lansate în perioada construcţiei canalului Dunăre-Marea Neagră. Două dintre roţi sînt încă legate de tija unui ax, ultima zace sorfană. Nu văd la ce ar putea fi folosite: poate ca obiect de inventar într-un improbabil muzeu al cotidianului comunist. Nelipsitul peşte de sticlă, exemplarul expus avea coada spartă. Şi nimic nu poate fi mai trist decît un peşte de sticlă, cu coada spartă, poate doar bradul de Crăciun cu vîrful rupt din filmele lui Porumboiu. K7 video cu CC Catch, cu părul vîlvoi şi braţele în şoldurile sale generoase, icoană a anilor ’80, eşuată recent pe platourile televiziunii româneşti ca un delfin bătrîn pe plaja plină de gunoaie de la Eforie. Un mănuchi de pixuri cu pasta uscată, obiecte absurde şi inutile, toate purtînd însă însemnele unor prestigioase firme de medicamente. Romanul Tînăra Gardă al lui Alexandru Fadeev, 30 de lei. Cred că era cel mai scump obiect din talcioc. Memoria nu are preţ. Plus multe cărţi poliţiste, pline de căpitani cu nume drepte şi curate ca şi onoarea miliţenilor comunişti. Contemplu trist această lume şi mai tristă. Muribundul talcioc moare însă pe picioare, demn, fără a cere milă de la nimeni. Carnea sau cîrnaţii Plec şi intru în hala monument de arhitectură. Umbra unui arhitect ca Horia Creangă pluteşte în aer... Mint, nimic nu mai pluteşte în aer, zidurile se prăbuşesc, vechile mozaicuri stau să cadă, pardoseala alunecă. Dar locul în sine are un farmec al său, inefabil. De exemplu, hala de carne, paradisul şi infernul adunate sub acelaşi acoperiş. Pensionari săraci, purtînd sub braţ sacoşe dezumflate, confecţionate din pînza gri cu imprimeuri, la fel de rezistente ca şi nostalgia comunismului. Pipăie febril oasele descărnate de porc şi vită, vizitate de muşte. "Oase supă " 3,5 lei kg" " stă scris pe cartoane grosier tăiate, pătate de sînge închegat. Minunate pastrame de berbec, atent stivuite, îşi aşteaptă cumpărătorii. Vrăbioare, cotlete, piept de viţel ademenesc. Alte bucăţi de carne, aflate la limita perisabilităţii, speră să ajungă fie în coşul unor clienţi cu sucuri gastrice puternice, fie în pasta de mici ce se vinde sub forma unor mici vulcani proteici. Cea mai "exotică" prăvălie (trist, scriu "exotic" pentru ceea ce ar fi trebuit să constituie normalitatea culinară) se găseşte amplasată oarecum perpendicular pe şirul celorlalte, într-un vad comercial foarte bun. Vînzătorul răspunde tuturor stereotipurilor în vigoare despre măcelari: este voinic fără a fi gras, volubil, obraji roşii şi mîini mari, cu degete abile. Atunci cînd alege carnea sau cîrnaţii din vitrină (de oaie, proaspeţi, suprem de gustoşi fripţi pe cărbuni), mişcările sale au ceva din cele ale unui urs plecat să culeagă afine cu gesturi delicate în păşuni alpine. În galantar se găseşte un produs rar: maţe de porc (caltaboş) semi-uscate, conservate în mălai. Îl întreb cine mai cumpăra aşa ceva acum, pe timpul verii. Răspunsul nu se lasă aşteptat: "Păi cine să cumpere? Cumpără ăştia care vin în vacanţe acasă de unde a înţărcat Mutu’ iapa, din Australia, din Canada. Li se umflă ţîţa de poftă şi plîng pe lîngă mă-sa: fă-mi şi mie un cîrnat trandafir, un caltaboş, ceva. De unde să mai cumpere, bre, aşa ceva, de la Carfur?". Încurajat de volubilitatea sa, îl întreb dacă va mai redeveni Piaţa Obor ceea ce a fost odată, cea mai mare, mai ieftină şi mai bogată piaţă a oraşului. Veselia de dinainte piere brusc de pe chipul său jovial. "Glumiţi? Să ne dărîme odată, domnule, să pierim. Murim toţi, da’ să ştiţi că veţi muri şi dvs. după noi." Comunicare muzicală, vizuală şi diabet Vocea solistului naţional Nicolae Guţă se combină cu fumul de la mici şi urcă în volute picante spre cerul fierbinte. "Sînt plecat de-aproape un an, nu-i aşa cum credeam eu / Banii se cîştigă greu" " îşi expune acesta propria-i soluţie la criza economică. "Străinătate, străinătate, degeaba am eu aici de toate / Ah, cît sufăr doar Dumnezeu o ştie, că nu am nici o bucurie." Gheretele de plastic care se topesc în soare afişează un liniştitor "ouă de Ianca, garantat proaspete de la frigider". În fine, magazinul de produse fitosanitare este ţinut de un individ gras, cu o burtă revărsată peste şortul de plastic ieftin. La intrare stă scris pe foi murdare de hîrtie: "Atenţiune: capcane cîrtiţe! Atenţiune: avem iarba pisicii! Atenţiune: avem otravă gîndaci necunoscută! Atenţiune: avem lipici pentru şoareci". În aşteptarea cumpărătorilor potenţiali, omul cel gras oftează, spune încetişor, mai mult pentru sine, "a venit ora", apoi scoate dintr-un sertar căptuşit cu ziare o mică seringă colorată într-un violet violent. Roteşte capul mobil al acesteia două grade spre stînga, trei spre dreapta, se aude un click puternic. Ridică tricoul de pe burtă şi, cu un gest antrenat, înfige mini-acul acesteia în pielea asudată a pîntecelui. Iarăşi oftează, după ce medicaţia i se scurge în corp, apoi se uită lung în ochii mei spunînd: "Viaţă de diabetic, domnu’"... Produse ECO în hîrtie de ziar Acum cîteva zile o ascultam la Radio RFI pe redactorul-şef al unei reviste lucioase de trenduri urbane. Vocea sexy-prietenoasă, îndelung antrenată prin stagii de PR, ne spunea într-o română englezită (sau engleză românizată? " în fine, nu prea are importanţă) cum redactorii de la revista sa au realizat un "desant urban" pentru a descoperi pieţele unde se vînd legume "ECO". Redescoperirea leuşteanului, cu alte cuvinte. Mi-am amintit de interviul acesta privindu-i pe caraliii din poliţia privată a pieţei alungîndu-le cu gesturi violente pe ţărăncile venite la piaţă pentru a vinde trei fire de ceapă şi două de mărar. Eco mărar. Încă o dată, în ţara mea, numită România, legea se dovedeşte a fi umilă cu cel bogat şi corupt şi neiertătoare faţă de cei săraci şi fără putere. Sub bolţile de plastic, amplasate pe teritoriul unei foste parcări, un vînzător bătrîn vindea roşii. Nimic neobişnuit, dar roşiile erau ambalate în hîrtie de ziar bucată cu bucată. Neregulate ca formă şi zbîrcite la faţă, nu aveau coaja groasă şi nici gust de lalea olandeză. Doi tineri atît de corporatişti, după vorbă, după port, după banii din buzunar, alegeau roşie după roşie, fericiţi. Pe cele mai deformate le alegeau. Poate că ascultaseră reportajul de la radio, mi-am spus în gînd. Doi vînzători timizi, genul de profesori de istorie retraşi la ţară la pensie, se găseau exilaţi într-un colţ fără "vad" al halei, printre saci de varză şi vinete. Vînd căpşuni mici ca unghia de ied şi parfumate ca trufele, pline de pămînt. Cel mai bun semn de calitate a ajuns să fie pămîntul. Pe tejghea, la loc vizibil, prinsă cu doi cartofi, chitanţa de plată a taxei de piaţă. Bănuiesc că fac parte dintre cei mai controlaţi comercianţi de poliţia pieţei, doi potenţiali, periculoşi evazionişti fiscali. Îmi mulţumesc îndelung că am cumpărat de la ei şi mă asigură că am în sacoşă cele mai parfumate căpşuni din piaţă. Nu ştiu de ce, îi cred. Merele din Argentina Căutam ceva spectaculos pentru a încheia acest pseudo-reportaj. O imagine deosebită, un miros rar, o poantă, o curiozitate istorică, o meserie uitată, ceva pentru a ilustra ce am pierdut prin distrugerea Pieţei Obor şi a altor pieţe tradiţionale, prin laşitatea şi tăcerea noastră. Nu găsesc nimic, nu pot să fabric din tastatură tristeţea care mă cuprinde atunci cînd văd cît de orbi sîntem. Am vîndut Piaţa Obor pe o pungă de arginţi. Nu învinovăţesc pe nimeni, nu judec pe nimeni. Acestea sînt vremurile pe care le trăim, vremurile urîte ale pseudocapitalismului românesc. Şi, odată cu piaţa, va muri îngropat sub termopane un anumit stil de viaţă, sănătatea copiilor noştri, gastronomia naţională, memoria gustului, mirosuri exotice, munca a mii de oameni din împrejurimile oraşului şi nu numai. Iar atunci cînd din falnice mall-uri cu aer condiţionat, merele aduse din Argentina vor rîde vesele sub lumina mincinoasă a spoturilor, abia atunci ne vom da seama ce se întîmplă cu noi. Dar va fi, h
