Pentru un zîmbet de copil

- CliniClowns, clovnii din spitale -

Directorul Fundaţiei CliniClowns România, Martin Schiere, afirmă că, în Olanda, unde această organizaţie a fost înfiinţată, este cel mai cunoscut brand din ţară, după Google, mai popular decît Coca-Cola sau IKEA. Practic, dacă întrebi olandezii pe stradă, 100% ştiu despre ce e vorba. „În Olanda vizităm cam 25% dintre toţi copiii internaţi în spitale. Mergem în aproape toate spitalele din ţară, poate cu cîteva excepţii în localităţile mici. Primim din donaţii 11-12 milioane de euro pe an de la cetăţenii olandezi. Asta înseamnă mai mult decît produce o companie medie românească.“ Toate astea, pentru următoarea idee: copiii veseli suportă mai uşor tratamentul, pregătirea şi urmările unei intervenţii chirurgicale, perioada cenuşie şi încărcată de suferinţă din timpul spitalizării. Şi ce ar putea să-i bucure mai mult decît arhetipul artistic al voioşiei copilăreşti – clovnul? De 15 ani, clovnii care-şi arată măiestria lîngă patul de spital se află şi în România, în mai toate spitalele pentru copii din Bucureşti.

Conceptul de terapie prin umor şi bucurie a prins rădăcini mai întîi în Statele Unite. Patch Adams, un medic nonconformist, a provocat stupefacţia serioasei lumi medicale, în anii ’70, prin ghiduşiile şi clovneriile făcute lîngă patul bolnavilor. După stupefacţie a urmat, cum se întîmplă adesea în America, succesul: Adams a devenit celebru şi şi-a putut înfiinţa, din donaţii private, propriul institut în care să trateze bolnavii după metodele personale, numit Gesundheit! Institute. De aici pînă la filmul hollywoodian n-a fost decît un pas: în 1998 a fost lansat pe piaţă popularul film cu Robin Williams în rolul principal, Patch Adams.

În anii ’80, un clovn de profesie, tot din SUA, Michael Christensen, şi-a vizitat fratele mai mic la spital în echipament „de serviciu“. Reacţia entuziastă a copiilor internaţi la vederea lui, combinată cu experimentul Adams, le-a dat americanilor ideea să continue vizitele clovnilor în instituţiile spitaliceşti. La începutul anilor ’90, experienţa a fost transplantată în Olanda, prin formarea CliniClowns şi recunoaşterea oficială, salarizată, a profesiei de „clovn de spital“.

Cea care a adus clovnii de spital în România în anii ’90 a fost Alexandra Zugrăvescu, medic pediatru şi preşedinta Fundaţiei Internaţionale pentru Copii şi Familie. Cu 15 ani în urmă a fost în Olanda, unde a făcut cunoştinţă cu unul dintre „clovnii din spitale“, pe nume Arno. Acesta a invitat-o la o demonstraţie într-o secţie de oncologie, unde erau internaţi copii bolnavi de cancer. Vreme de două-trei ore, doctoriţa Zugrăvescu avea să fie fascinată de ceea ce vede. În primul rînd, „clovnul de spital“ e diferit de unul obişnuit şi e nevoie de cursuri speciale pentru deprinderea acestei meserii. Trucurile demonstrative, gălăgioase, giumbuşlucurile spectaculoase de la circ, teatru sau petreceri nu funcţionează şi nu sînt indicate în cazul copiilor bolnavi. De obicei, clovnul „alunecă“ în salon, cu mişcări delicate, lente, îşi joacă sceneta în linişte, zgomotele pe care le face sînt slabe, mai mult susurate. Ia floarea de jos, o miroase, i-o dă copilului. Alteori parodiază – pentru a le face suportabile şi a le scoate din contextul dramatic – operaţiile medicale: injecţia, perfuzia, controlul. Trebuie să se muleze pe dorinţele copilului şi să improvizeze neîncetat. „A fost o experienţă tulburătoare. Această pereche de clovni – fiindcă se lucrează de obicei în perechi, clovn-«clovniţă» – rar scoteau o vorbă, nu făceau zgomot, nu era o demonstraţie, o scamatorie, totul se petrecea în linişte, într-un fel de pantomimă. Ei bine, uitîndu-te la copii era un miracol felul în care îşi schimbau fizionomia şi chiar comportamentul. Privirea aceea plină de suferinţă, maturizată din cauza bolii, devenea din nou copilărească.“

Alexandra Zugrăvescu i-a spus lui Arno că vrea să aducă CliniClowns şi în România. „Du-te acolo şi dacă reuşeşti să faci ceva, cheamă-mă!“ – i-a răspuns olandezul. Pe cînd îşi bătea capul în căutarea ideii salvatoare, doctoriţa l-a întîlnit pe Ion Caramitru, o cunoştinţă mai veche. I-a povestit, printre altele, despre experienţa olandeză. „Să încercăm să facem ceva la UNITER“ – a spus actorul. Cornel Todea, director la Teatrul pentru Copii „Ion Creangă“, a dat anunţ printre actorii din instituţia lui. Înştiinţat, Arno a venit imediat să ţină cursuri cu ei. A fost găzduit la UNITER, sala de recepţie a devenit sală de curs. Training pentru „clovnii de spital“, zilnic, dimineaţa şi seara. A urmat practica, la Spitalul „Grigore Alexandrescu“, care prezenta avantajul de a avea mai multe secţii, şi astfel actorii se puteau familiariza cu copii suferind de diferite tipuri de afecţiuni. Arno şi-a chemat, pentru lecţii, perechea din Olanda, clovnul-femeie Patricia. „Arno e o persoană deosebită, un om cu o structură interioară specială“ – spune dna Zugrăvescu. „A venit de multe ori pentru training în decursul timpului. La început el ne-a finanţat, a făcut tot felul de fundraising-uri în Olanda, eu nu-mi dau seama cum a reuşit şi cît se zbătea să le obţină.“

În prezent, CliniClowns România are angajaţi 11 clovni: actori de la teatrele pentru copii din Bucureşti care lucrează part-time în spitale. Spre deosebire de Olanda, unde clovnul este angajat al spitalului şi munceşte exclusiv acolo, la noi se poate funcţiona doar în această formulă. Din 2008, după ce s-a desfăşurat ca program al UNITER, CliniClowns România a reuşit să devină ONG de sine stătător. S-a extins şi la Braşov, unde doi actori vizitează, în calitate de clovni, spitalul pentru copii. „În prezent mergem cam în toate spitalele pentru copii din Bucureşti – spune Alexandra Zugrăvescu. La «Grigore Alexandrescu», la Budimex – «Maria Slodowska Curie», Institutul de Oncologie, am fost la Colentina, la secţia de copii cu SIDA, la Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului «Alfred Rusescu». Mergem în fiecare săptămînă, fiindcă perechile de clovni se împart în funcţie de spital, de pildă, în această săptămînă toate zilele sînt acoperite.“

Din păcate, 75% dintre fonduri vin în continuare din Olanda, iar fundaţia trebuie să găsească tot mai mult sponsorizări şi donaţii pe plan local. În acest scop a fost lansat un spot TV pentru cei care vor să contribuie cu bani, cu actorul Gabriel Coveşeanu în rol principal. În ciuda statutului de vedetă de televiziune, actorul este unul dintre cei care, de ani întregi, respectîndu-şi riguros programul, lucrează şi în calitate de „clovn de spital“.

„În România există încă o imagine negativă a ONG-urilor – afirmă Martin Schiere. Companiile sînt rezervate în a oferi bani şi este complicat să explici că banii daţi pentru ONG-uri nu sînt pierduţi, aduc un plus de imagine companiei. Am început o campanie de colectare de fonduri şi am primit ajutor în special din partea mass mediei, care ne-a oferit uneori spaţiu gratis; am beneficiat şi de discount-uri în producerea reclamelor. Acest lucru ne-a ajutat să facem economii la buget, pentru a cheltui banii pe care-i avem pentru cei care reprezintă ţinta fundaţiei noastre – copiii.“

Dintre actorii care au venit la început, cîţiva au renunţat, deşi ar fi vrut să rămînă: provocarea emoţională de a vedea copii suferinzi a fost prea mare pentru ei. Medicii, asistentele, infirmierele au avut păreri împărţite. Unii au acceptat ideea de la început, alţii au avut o reacţie de tipul: „Ce faceţi? Aici sînt copii bolnavi şi voi îmi veniţi cu circul?“. S-au convins însă, în cea mai mare parte, că nu e vorba de nici un circ şi au constatat efectele asupra copiilor. Pentru a risipi neîncrederea, clovnii îi atrag uneori şi pe cei din personalul medical în jocul lor. „Am constatat că unii copii vin din familii atît de sărace încît nu văzuseră niciodată un clovn, pentru că nici televizor nu au acasă“ – povesteşte Alexandra Zugrăvescu. „Nu mai vorbesc de cei din centrele de plasament sau abandonaţi. Clovnii trebuie să improvizeze, în astfel de cazuri: unul îşi scoate nasul roşu şi i-l pune mamei sau asistentei, iar cel mic vede că, dacă e acceptat de un adult cunoscut, nu poate fi ceva rău.“

Printre actorii care merg frecvent în spitale se numără Marcela Andrei, de la Teatrul „Ion Creangă“. „Clovnul de acest fel e diferit în mare parte de cel de circ. Nu ne fardăm, fiindcă ar fi prea mare şi neplăcut contrastul cu pereţii de spital. Îmbrăcămintea e simplă: în Olanda e aproape sărăcăcioasă, noi îi adăugăm totuşi o pată de culoare, fiindcă e prea multă sărăcie în jur şi am fi luaţi drept altceva. La teatru actorul are rolul principal: aici, protagonist trebuie să fie copilul, el e în centrul atenţiei. Este şi o lecţie de umilinţă pentru noi. De-asta e nevoie de training special, care se reia periodic, pentru reîmprospătarea mijloacelor de interacţiune cu copilul“.

Ce înseamnă pentru un actor cu aproape trei decenii de scenă în spate experienţa CliniClowns? Marcela Andrei spune că, uneori, această profesie slăbeşte contactul cu realitatea. „Ca actor, nu ai legătură prea mare cu realitatea – nu fiindcă ai vrea, dar pur şi simplu nu e treaba ta. Te duci pe scenă, interpretezi un personaj, primeşti aplauzele şi pleci. Aici, ochi în ochi cu copiii internaţi, simţi că faci o schimbare în viaţa reală.“

Sînt nenumărate episoadele pe care cei implicaţi în activitatea CliniClowns le-ar putea povesti. Poate medicii de la oncologie care le spuneau: „De cînd lucrez aici, nu i-am auzit niciodată pe copii rîzînd“. Poate copiii care ies pe culoar, veseli, la sosirea lor. Dna Zugrăvescu îşi aduce aminte, pregnant, de o secvenţă de la începuturile proiectului: „Eram la secţia pentru copii arşi. Într-un salon, pe pat era o fetiţă cu arsuri grave, într-un costum şi o mască de ghips, i se vedeau doar ochii, nările şi gura. Perechea de clovni a intrat, cu mişcări foarte încete, au început să-şi facă jocul, lent, cu gingăşie. Fetiţa a deschis ochii, obosiţi, confuzi. Apoi şi-a dat seama ce se întîmplă. Privirea i s-a luminat şi am văzut începutul de zîmbet, care s-a lărgit, forţa marginile de ghips ale măştii, parcă voia să se elibereze. Sînt medic pediatru de zeci de ani, dar mi-au dat lacrimile. Şi actorii, cînd au ieşit, îşi ştergeau transpiraţia de pe frunte: «Dnă doctor, ce moment am trăit!»“.