Oameni şi locuri. Prin Metaliferi

De Munţii Metaliferi a auzit toată lumea. Chiar şi fără voie, căci cel puţin în ultimii ani aurul a fost motivul „metalic“ care a condus la popularizarea zonei, de cele mai multe ori în sens negativ. Şi, din păcate, celelalte aspecte au trecut sau, mai bine zis, au fost lăsate în plan secundar. Pe lîngă aur, oamenii, satele şi locurile sînt ca şi cum n-ar fi. Iar în viitor cu siguranţă că vor dispărea. Deocamdată se mai păstrează sate, de fapt cătune şi crînguri răsfirate, în care oamenii se încăpăţînează să supravieţuiască. O traversare la pas, pe culme, a zonei estice a Metaliferilor, de la Alba Iulia pînă la Orăştie, aduce a călătorie mai mult în timp decît în spaţiu, şi mai mult în pustietate decît în civilizaţie, fie ea şi de tip tradiţional. Cu trenul, distanţa dintre cele două localităţi o parcurgi în vreun ceas, ceea ce e mult chiar şi pentru CFR. Pe jos, drumul pe cărări împădurite de atîta nefolosinţă îţi ia cîteva zile…

Transhumanţă pe Mamut

Din Alba Iulia, o potecă ce s-ar vrea marcată te scoate sus, pe culme, pe vîrful zis Mamut. Altitudinea nu e cu mult mai mare de 750 de metri, iar vizibilitatea e perfectă spre celelalte zone ale Apusenilor, ce se întind dincolo de valea sinuoasă a Ampoiului. Bine, la ora actuală poteca în cauză e de fapt un drum pe care zburdă maşini de teren pline cu oameni „de munte“, dar cînd ajungi în poiana de sub vîrf, dacă ai noroc, poate că dai şi de ciobani. Şi nu de orice fel, ci din cei care mai ştiu încă ce-i transhumanţa. Adică cei care merg doar pe culmi, venind de la Oradea şi îndreptîndu-se spre Sibiu. Două turme ce înaintează una după alta, cu peste 700 de oi, şapte măgari, cinci ciobani şi habar n-am cîţi cîini, că stăteau numai la umbră. În prima turmă sînt „zburatele“, adică oile cu miei mai mari, născuţi prin iarnă, şi berbecii, în cea de-a doua oile cu „cruzii“, mai precis cu mieii mici. De loc îs din Mărginimea Sibiului, iar acum vin de la iernat, de prin părţile Oradei Mari. Mai precis din comuna Abram. Numele satului nu l-am înţeles pînă nu l-am căutat pe hartă: Satu Barb.

Oile din faţă sînt mînate de Fane şi de Ion. Fane e şeful, el ştie drumul, că o mai fost cu „stăpînul“ cînd or stabilit traseul de transhumanţă, şi tot el l-a adus şi pe Ion în Ardeal, şi pe ciobanii de la cealaltă turmă. De loc, toţi sînt de pe lîngă Iaşi, iar Fane îmi spune că el a venit aici să lucre, pentru că trebuie să-şi ţină copilu’ la şcoală. Da’ acasă are şi el oi, e şi el „stăpîn“ peste o „slugă“ care îngrijeşte de cele 35 de capete ce alcătuiesc turma lui. Cînd vorbeşte de oile lui, tonul e mîndru, cînd pomeneşte de ale „stăpînului“ (nu a zis niciodată „patron“), o face cu indiferenţă. Acasă n-a mai fost de opt luni, de prin toamnă, şi nici n-a prea avut cînd să meargă. Numai acum, cînd se întorceau de la iernat, erau pe drum de şase săptămîni şi mai aveau de făcut una, că trebuiau să lungească drumul, prin Vîrfu Stînii, şi să coboare direct la Vinţ, să treacă Mureşu pe podul de acolo. Pînă acum cîţiva ani, o luau de pe Mamut direct prin Pîclişa, da’ or avut necaz cu un bărbat de acolo, ce-o zis că-i strică locul cînd trec cu oile. Aşa că acum ocolesc. Cîteva vîrfuri, preţ de o zi. Aşa n-ar fi greu, da’ îs departe de casă. Nici probleme nu prea sînt, decît cu oamenii – ziua şi cu lupii – noaptea. De-aia nici nu merg după ce se întunecă, că nici cîinii nu răzbesc la lupi flămînzi.

După cîteva ceasuri de mers agale după oi, alături de ciobani şi printre măgari, la despărţire mă îmbie să împart noaptea, focul şi mămăliga cu brînză cu ei. Le mulţumesc, dar plec mai departe...

Cătune, crînguri şi oameni bătrîni

De pe Piatra Şoimului, pe care am găsit-o trecută pe unele hărţi vechi ca Dealu’ Corabia, se văd clipele de calcar din Munţii Trascău, adică de pe celălalt mal al Ampoiului. Se mai vede apoi Cetatea Ţăuţului (fostă cîndva numită, în actele Capitlului din Alba Iulia de pe la 1276, Cetatea Pietrei Sfîntului Mihail), iar undeva în abruptul de dedesubtul ei se vede cătunul Poiana Ursului. Numit şi Dealu’ Găurenilor. Vreo nouă locuitori, vieţuind în cinci gospodării care nu au cunoscut niciodată comunismul în viziunea lui Lenin. Căci în zonă nici soviete n-au existat, nici de electrificare nu s-a pus problema vreodată. Apoi mai sînt vreo alte patru case cu zidurile răzimate de pruni, şi altele, nici nu mai ştie lumea cîte, prăbuşite. Că pe ălea nici nu le mai numără nimeni. Dacă n-au curent, ce rost ar avea să aibă drum... Cu cîteva zile înaintea ajungerii mele prin acele locuri, o dramă a lovit o familie din Poiana Ursului, iar un elicopter SMURD abia a găsit loc de aterizare pentru a prelua un bătrîn. De murit, a murit bătrînul oricum, la spital, dar de adus înapoi să fie înmormîntat în grădină, cum e obiceiul locului, nu s-a mai putut. Aşa că l-au băgat în pămîntul de la marginea cimitirului municipal din Alba Iulia. Dacă ar fi murit pe dealuri, în casa lui, ar fi fost înmormîntat acolo, în pămîntul lui!

Un pic mai la deal şi peste-o şa mică, alt crîng: Dealu’ Poienii. Sau Bora. Administrativ, ţine de o comună din valea Ampoiului, dar practic toată viaţa crîngului, atîta cîtă mai este, se scurge încet spre valea Mureşului. Cinci locuitori la opt case, dintre care trei nelocuite. De fapt, mai bine spus, aproape de ruină. La una dintre gospodării, „tetea“ Lae şi „nana“ Samfloră. 77, respectiv 73 de ani. Şi un om de ajutor, Lucian, venit acum mulţi ani de la un orfelinat din Fălticeni şi stabilit în zona Vinţului. Îi ajută pe bătrîni cu oile (13, plus 8 miei, pe care vara le ţin la stîna din hotarul „satului“), cu cele patru vaci şi un viţel, un cal, porci şi găini. Au avut mai multe oi, da’ pe una o mîncat-o lupu’ în săptămîna Paştelui, chiar în grădina din spatele casei, iar vreo cîteva capete de oi şi miei or vîndut. Au curent. Iar apa e adusă prin furtun pînă în casă. Şi nici de altele nu duc lipsă, că vin copiii la sfîrşit de săptămînă şi le aduc de toate de la oraş. Inclusiv făină de grîu, că pita o fac încă în cuptorul lipit de casă. Da’ cu agricultura nu se mai pot ocupa; nu că n-ar mai fi în puteri (mai ales „tetea“ Lae), dar nu se merită. „Mistreţii vin pînă lîngă casă şi strică tăt, şi cucuruzu’, şi cartofii, şi luţărna, că aşa îs de mulţi de şi cînii s-or dedat cu ei şi nu-i mai latră. D-apăi calce-n ei vînători, că vin de le dau de mîncare tătă iarna şi nici de puşcat nu-i puşcă. Numa’ îi lasă să să-nmulţască!“. Înainte de a pleca, fac nişte poze cu jertfirea unui miel şi atîrnarea lui în cîrlige, de picioarele „din spate“, lîngă o şură veche, cu acoperiş de paie, care stă să se prăbuşească, proptită parcă de-o roată stingheră de car, aruncată-ntr-o rînă. Mielul, văduvit de blană, trebuia să se scurgă de sînge pînă soseau copiii, mai cătă amiază, cînd se vor pune să facă un grătar cu nişte prieteni…

Din Dealu’ Poienii treci un izvor şi eşti în Laz. Cătun de-a binelea şi destul de locuit. La numărul 1, stă „tetea“ Avram, de 75 de ani, şi „nana“ Măria, „de 70 fără un an“. Au şi copii, au şi porecle. „Tetea“ mi-o spune pe-a lui, cu mîndrie, ca pe un fel de titlu nobiliar al mocănimii din Metaliferi: „Hrăncea“. Habar n-am ce poate însemna, iar bătrînul nu-mi dezvăluie decît că aşa i-o zis satu’ la socru-su, iar el, ca ginere, cînd o venit în Laz din Mătăcina, acum juma de veac, n-o luat numai fata şi casa şi pămîntul, ci şi porecla. Au patru vaci, porci şi găini. Şi-un cal. Şi 40 de oi, da’ nu-s în Laz, ci jos, în valea Mureşului, la cioban în Vinţ. „Tetea“ Şofron e vecinul lui de peste deal, de la casa cu numărul 5, de-o ţine de zeci de ani buni pe „nana“ Victoria. Am şi uitat să întreb cîţi ani au, cînd l-am văzut venind călare pe-o mîndreţe de iapă. Mergea să-şi caute oile, date la un cioban care le ducea la păscut undeva între Vîrfu Hotarului şi Dealu de peste Ţară (băgaţi de seamă ce denumire de hotar?). Se tot minuna de rucsacul meu şi voia să-mi împrumute iapa ca să-mi care ditamai bagajul…

Omul din Gura Cuţului. Şi cîinii lui

L-am refuzat şi i-am lăsat iapa, că drumurile-s lungi la munte şi el avea mai multă nevoie de animal decît eu. Zic eu acum. După cîteva ceasuri de mers prin pădure am dat, la intrarea într-o poiană umbrită, de altă turmă. Ciobanul era tolănit într-o dungă. Ce m-a pus pe gînduri a fost liniştea din jur. Asta în primele secunde şi pînă am apucat să pun mîna pe-o botă. Că după ce-am rupt o crenguţă, n-o mai fost linişte. Ci iadul de pe lume. Şapte dulăi, unu’ singur cît Palatul Victoriei, m-or înconjurat. Acum închipuiţi-vă şapte Palate ale Victoriei în jurul vostru. La care se adăugau trei şlapi negri, de ăia de întors oile. Da’ răi! Iar ca dezastrul să fie total, omu’ mînca pită cu slană şi cu ridichi. O dat el să se ridice şi să vie să mă salveze, da’ nici Palatele Victoriei nu-s proaste. Cînd pleca ciobanu’ să mă apere, mă lăsau pe mine şi atacau slănina. Şi invers. Ia ghiciţi pe cine o decis ciobanu’ să salveze în final? Eu am răzbit pînă la el cum am putut, rotindu-mă ca un titirez, că aveam pantaloni scurţi şi riscam să muşte bestiile din altă parte. Acum, ironia sorţii! Omu’ era din Gura Cuţului, un cătun din comuna Vinţ, cu vreo nouă case locuite la ora actuală. Lucrul bun era că avea 27 de ani şi-l chema Florin. Mai avea 120 de oi şi 10 cîini. „În tinereţe“ (sic!), a lucrat trei ani în construcţii în Grecia, da’ a vrut înapoi, să crească el animalele lui. Un ceas jumătate n-am plecat de lîngă el. Pînă la urmă s-or gătat şi slănina, şi ridichile. Iar din pită o mai rămas miezul, că coaja o mîncat-o ciobanu’, miez cu care o hrănit cîinii, să nu se mai dedeie la picioare de turist singuratic prin Metaliferi…

Încheiere cu Bulbuc şi Fîntînele

O fi lumea mică, dar Metaliferii-s mari. Aşa şi cu vîrfurile lor. Cel mai ’nalt vîrf din zona în discuţie (nu din toţi Metaliferii) e Vîrfu Mare, cu 1010 metri altitudine. Sub el, cumva mai spre sud-vest, e satul Răcătău, comuna Blandiana, deasupra căruia tronează Piatra Tomii. În Răcătău, la prima casă, nu m-o primit lumea să dorm. Aşa că am înnoptat în Bulbuc. De fapt, mi-am pus hamacul între doi pruni înfloriţi din Bulbuc. Comuna Ceru-Băcăinţi. Vizavi de Fîntînele. Mai precis, deasupra de Fîntînele. Nu ştiu cîte case locuite mai au alte sate, dar în Bulbuc sînt şapte. Bulbucul are şi biserică. În care se slujeşte o dată la trei săptămîni, că e un singur preot la bisericile din Răcătău, Bulbuc şi Fîntînele (aici se cuvine să fie precizat că administrativ-religios e vorba de Valea Mare, dar practic e în Fîntînele). Satul a avut şi şcoală. „Nana“ Florica e văduvă şi are 53 de ani. Din trei copii, numai Gheorghiţă (32 de ani) a rămas lîngă ea. Ăilalţi şi-au făcut un rost în lume. „Da’ şi Gheorghiţă pleacă. Că nu mai sînt fete în sat, iar din altă parte nu vin să steie în deal, să aibă grijă de peste o sută de oi, 6 vaci, 11 porci şi altele… Io m-am măritat aici, că de loc îs din Răcătău, da’ am ajuns văduvă la 36 de ani. De atunci mi-am crescut copiii singură şi singură oi rămîne. Avem şi apă, şi curent, da’ drum n-avem. O fost cîndva, da’ s-o stricat. Am avut şi biserică bună, şi şcoală, da’ nu mai sînt nici bătrîni mulţi, nici copii. Mai creştem şi noi nişte oi…“

Cînd am coborît spre Fîntînele, „pe sub stîlpi“, adică pe drumul pe care o fost adus „curentu’“ spre Bulbuc, am văzut şi satul respectiv. Nu m-am plimbat prin el. Dar mi s-a spus că din 20 de case doar trei mai sînt locuite. Şi lucrul acesta se vede!

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi doctorand al Universităţii din Alba Iulia.

Foto: D. I. Iancu