Oameni raţionali şi locuri de legendă

- Valea Salciei, sat european - 

Trebuie să mărturisesc din start că este pur şi simplu enervant să ajungi din întîmplare – şi nu din auzite – în acele părţi ale României în care tradiţiile există încă şi unde legendele se îmbină pe nesimţite cu istoria, realitatea cu visul, iar poveştile stranii şi locurile de o frumuseţe sălbatică ar putea face din aceste sate mine de aur pentru ţara noastră. 

Am descoperit (încă) un asemenea loc la graniţa dintre Buzău şi Vrancea. Trecînd printr-o comunitate pestriţă de romi bogaţi, cu case fabuloase şi veştminte tradiţionale, care păreau o introducere a poveştii pe care aveam s-o aflu, am ajuns într-un sat, european de altfel, numit simplu: Valea Salciei. 

La prima vedere pare un sat ca oricare altul, e drept, mai răsărit ca majoritatea, cu peisajele pictate pe care le creează depresiunile montane. Intri în vorbă cu localnicii. Afli, dintr-odată, că majoritatea terenurilor de aici au aparţinut pe vremuri unei boieroaice frumoase, Elisa Rădulescu, care a murit la peste 100 de ani şi a avut... (mustăcesc sătenii) trei bărbaţi. Chiar Primăria e construită pe locul fostului conac. Fosta directoare a şcolii, Niţa Bucalău, povesteşte cum însuşi stră-străbunicul său, venit de prin părţile Tîrgoviştei, a fost dintre cei împroprietăriţi de boieroaică. Mai povestesc localnicii, cu oarecare reţinere voalată, de parcă legendele locului poartă în sine un mister ce nu poate fi dezvăluit orişicui, de Dealul Tătarului. Pe vremuri, spun bătrînii, acolo s-ar fi refugiat un tătar bogat care, simţind că-i vine sorocul, şi-a adunat tot avutul, l-a încărcat în căruţe şi a purces înspre deal, să şi-l îngroape cît mai departe de alţi oameni. Şi după ce şi-a îngropat şi ultimul bănuţ, tătarul şi-a dat duhul, lăsînd însă cu limbă de moarte slujitorului său să fie îngropat alături de banii şi bijuteriile ascunse. De atunci – se spune – în unele seri, flăcări strălucitoare apar deasupra comorilor. E tătarul – spune cineva, venit după avere. 

O şi mai stranie poveste este legată însă de o descoperire a localnicilor: o construcţie bizară din bolovani, suprapuşi unul peste altul, un zid care traversează pădurea pe o distanţă de aproape 10 km, înalt, pe alocuri chiar de 20 de metri. De-a lungul timpului s-ar fi perindat tot felul de specialişti pe la zidul respectiv, au dat din cap şi au afirmat cu aplomb că zidul e... foarte vechi. Cît de vechi însă nu se ştie. Se ştie însă cu siguranţă că roca nu e din zonă, iar că în bolovanii grei sînt prinse fosile de vietăţi marine. 

Cînd oamenii sfinţesc locul 

Împresuraţi de legende şi trăind în locuri bîntuite de fantastic, oamenii din Valea Salciei sînt însă foarte raţionali. Nu sînt închistaţi în nişte şabloane şi comodităţi absurd-româneşti, ci au reuşit să-şi aducă satul dintr-o epocă pierdută parcă de vreme, la standarde europene. 

Povestea europenizării începe de fapt de prin anul 2000 cînd a fost ales primar un tînăr în vîrstă de doar 26 de ani. Marian Muşat este azi la al treilea mandat. El însuşi de formaţie europeană: economist de profesie, a făcut o postuniversitară în domeniul managementului şi, ca „să nu fie pe dinafară“ a plusat şi cu un masterat în criminalistică. „Am zis să fie domenii diferite.“ Îl întreb: cînd curentul poartă tinerii afară din sat, spre oraş, ce l-a făcut pe el să înoate contra sensului normal? 

„M-am întors pentru că am vrut să schimb ceva. Eram mult în urmă. Era o localitate cu drumuri pline de noroi, nici măcar pietruite. N-aveam nici un post de televiziune, nu prindeam nici măcar TVR-ul.“ 

Povesteşte amuzat (şi mucalit) cît îl întrista, pe cînd era copil, să nu vadă desene animate. Aşa că... „prima oară cînd am venit la Primărie, primul lucru pe care vroiam să-l fac era să fac releul de televiziune“. E o poveste frumoasă, desprinsă parcă din ritualuri vechi de iniţiere. Chiar înainte de Revoluţie, primarii din Valea Salciei chemau în fiecare an specialişti de la Buzău. Aceştia veneau, făceau măsurători, dădeau din cap, constatau: „într-adevăr, aici nu se prinde“, după care plecau. După Revoluţie, primarii au continuat şi ei să cheme specialiştii de la Buzău. Care veneau, măsurau, constatau, plecau. 

La primul său mandat, primarul de 26 de ani n-a mai lăsat însă specialistul să plece. Vii, constaţi, acum ne punem la masă şi gîndim o soluţie – atitudine care a fost de fapt primul pas. „A fost greu, şi multă muncă şi încă şi mai multă implicare din partea tuturor“ – mărturiseşte la zece ani de cînd Valea Salciei a avut acces la televiziune. 

„Am mers la Electrica, am găsit un stîlp înalt, m-am dus mai apoi la Drumuri Judeţene, care mi l-au transportat gratuit – au făcut-o ca gest, că era o chestiune de suflet, m-am documentat, am văzut un model de paratrăsnet – care e foarte scump, dar l-am făcut noi, oamenii... N-am adus specialişti. La releu au lucrat toţi angajaţii Primăriei şi oamenii din comună. Am făcut împreună clădirea, cei de la Electrica ne-au ajutat şi ei să tragem stîlpii de curent.“ 

Mai trebuia aparatura. Belea, că era, din nou, prea scumpă: „Consiliul Judeţean ne-a refuzat pe motiv că nu dau ei bani pe aşa ceva. M-am dus la prefect, care mi-a spus să sun la Bucureşti. L-am sunat pe Nica – el era atunci la Telecomunicaţii, dar banii tot prin Consiliul Judeţean trebuia să-i primesc. Am fost din nou la prefect şi n-am plecat pînă n-a vorbit el însuşi cu ministrul... la urmă am obţinut banii.“ 

Toată tevatura a durat vreo... trei săptămîni. Iar la Valea Salciei, unde singura sursă de informare a oamenilor era radioul, a venit şi televiziunea. „Lucrurile se întîmplă la foc rapid, cînd oamenii vor să facă ceva.“ 

A urmat, la acelaşi foc rapid, alimentarea zonei cu apă, proiect început în 2002, terminat în 2004. „La început oamenii erau reticenţi, aveau fîntîni în curte şi vroiau mai mult drumuri... după ce au văzut însă ce înseamnă maşina de spălat... dacă aş opri acum apa, în clipa următoare se face revoluţie.“ 

După televiziune au urmat drumurile. „Nu era pe aici decît noroi şi jale. Spre biserică, de Paşti, oamenii mergeau gătiţi în sus, dar cu cizme de cauciuc în picioare.“ 

Şcoala de jurnalism 

Primarului i-a mai venit o idee: „să facem o televiziune locală“. A făcut rost de toate documentele, de licenţă, de... absolut tot. Împreună cu directoarea şcolii s-a făcut un proiect educativ pentru copii: „copiii să facă filmuleţe, să le prelucreze într-un studio amenajat şi noi să le emitem pe post“. Aşa au început copiii din Valea Salciei să filmeze. Toţi erau încîntaţi: aveau o ocupaţie, învăţau meserie, făceau reportaje de prin sat. Au fost invitaţi chiar şi la emisiunea Andreei Marin... şi una dintre surprize a fost aparatura pentru studio. 

Din păcate, o minune în România chiar nu durează: „anul trecut ne-am trezit cu o factură pentru «spectrul radio electric». Or noi nu producem bani cu acest post, doar cheltuim. E o chestiune socială. N-au vrut să ne înţeleagă, aşa că trebuie să-l desfiinţăm. Trebuia să plătim vreo 40 de milioane...“ 

Deşi cînd postul a fost înfiinţat au fost scutiţi de taxe, azi... „bănuiesc că acum cu criza vor să scoată bani de peste tot. Dar aici e o şcoală de jurnalism pentru copii, care ar fi păcat să se piardă...“ 

Casa lui Gheorghiţă 

Şi totuşi, care a fost proiectul care a patentat europenizarea la Valea Salciei? 

Nu televiziunea, alimentarea cu apă, reabilitarea drumurilor sau şcoala de jurnalism pentru cei mici. În urmă cu cîţiva zeci de ani, un bărbat tînăr, aflat în serviciul militar, a suferit un accident care l-a mutilat pe viaţă. O clădire s-a surpat peste el şi, deşi el a scăpat, picioarele i-au rămas paralizate. Pînă în 2004 a trăit singur, într-o cabană izolată din pădure, la vreo 4 km de sat, o casă pe care cineva i-a pus-o la dispoziţie din milă. „Mai mergeau oamenii pe la el, îi mai aduceau de mîncare, îl mai întrebau de viaţă... dar tot izolat era. Ne-am gîndit că i-ar fi bine să aibă o casă mai aproape de comunitate şi toţi au fost de acord. Toţi sătenii au participat să-i construim aici o casă.“ 

Aşa s-a încropit căsuţa de lemn, cu hol şi două camere, undeva lîngă alimentarea cu apă a satului. „În pădure, cînd eram singur... animale sălbatice, din toate. Mă uitam după ele cum mă uit acum după oameni“ – mărturiseşte Gheorghiţă, cel a cărui casă construită de comunitate a adus satului denumirea de sat european. 

„Viaţa?“, Gheorgiţă merge în cîrje. Cînd are grijă de animale sau mînă oile la păscut, se ajută de un cărucior tras de măgăruş. „Ce să facem, mergem înainte.“ 

„Aci jos trebuie să fac un brîu, să zvîrlu apa în jur“ – zice, sprijinindu-se într-o cîrjă, arătîndu-ne cu cealaltă un ochi de apă. Povestea cu ursul? Era acolo, în pădure. „Acolo aveam probleme cu urşii nu cu oamenii.“ A tăbărît unul pe un copil, l-a apucat de picior... „şi n-aveam ce face. L-am păruit, da’ l-am păruit de frică, cu cîrja şi cu nerv. Am dat cu toiagul, cu băţul nu simte. S-a speriat mai mult, dar nu cred că l-a durut.“ 

Gheorghiţă mai are, pe lîngă animale, cîţiva căţei. De „jucărie“ le spune, de decor şi frumuseţe. Că-i place să se uite la lucruri frumoase. Îi place să stea amiezele pe băncuţa din curtea casei şi să privească dealurile. Primăvara e cel mai frumos. Cînd se înverzeşte e frumos. Iarna? Trebuie s-o simţim, altfel primăvara-i de pomană. Gheorghiţă are o pensie de 3 milioane. Care mai bine că e, decît să nu fie. E bucuros că satul e european. „Intrăm în rînd cu lumea, altfel nu se poate.“ 

Despre legende: surîde melancolic. Despre oameni: „sînt a-ntîia.“ 

Citiți un interviu cu primarul din Valea Salciei, Marian Mușat